TerapieTeoria hidraulică a emoţiilor. Aceasta e dogma pe care se bazează majoritatea intervenţiilor psihoterapeutice, dar şi o teorie intuitivă în psihologia populară. Tot dânsa şade la baza intervenţiilor psihologice în situaţii de criză. Mi-am propus să-ţi reamintesc că este falsă. Iată ce ne povesteşte această teorie în special îndrăgită de specialiştii în psihoterapii psihodinamice şi alte terapii mumbo-jumbo.

Emoţiile se adună asemeni aburilor într-o oală cu capac până când la un anume prag… buf! În cuvinte mai savante, se întâmplă ca dumneata să mă citeşti şi să te tot iriţi, iritare care se acumulează, pentru că mata’ reprimi emoţia iritării. Pe măsură ce lecturezi, acumulezi iritare (sau energie negativă  în termeni “elevaţi”), în funcţie probabil de toleranţă, până când explodezi.

Această teorie care sprijină intervenţiile de tip catharsis sau cele de ventilare (critical incident stress debriefing) după experienţe traumatice este, ştiu că mă repet (sunt obsesional), falsă.

Dacă dai dovezile de-o parte şi doar meditezi la această idee, cu condiţia să ai un scor la deschidere în plan emoţional peste medie, s-ar putea să afli ce proastă idee este să încurajezi victima unui abuz său accident să-şi exprime emoţiile imediat după evenimentul traumatic. Nu există un beneficiu terapeutic în reamintirea detaliilor unei experienţe îngrozitoare imediat evenimentului. Dovezile existente în literatura ştiinţifică susţin că persoanele care nu se exprimă după evenimentele traumatice sunt mai reziliente şi nu într-o stare patologică de negare. Iar a-ţi împărtăşi emoţiile după evenimente încărcate afectiv nu înseamnă că te recuperezi psihologic.

De aici nu trebuie să tragi concluzia că toate persoanele au nevoie de timp şi tăcere pentru a depăşi experienţe afective dificile sau că acestea prefera singurătatea, timp în care să mediteze la aceste experienţe. Se pare că oamenii au nevoie de un timp (variabil) în care să nu-şi împărtăşească impresiile şi emoţiile. Totuşi, vor fi excepţii – unii oameni (mai puţini) vor căuta “ventilarea” în timp ce, pentru cei mai mulţi, ventilarea post-traumatică nu e benefică.

Iată ce idei merită să reţii pe termen lung:

:: Oamenii nu au (o urgenţă) nevoie să-şi împărtăşească (să ventileze) experienţele emoţionale.
:: Dacă refuză să-ţi comunice impresiile lor vizavi de un eveniment traumatic recent nu înseamnă că sunt în starea patologică de negare.
:: Intervenţiile psihologice post-traumatice (în situaţii de criză) sunt adesea inutile, uneori, dăunătoare sănătăţii mentale.
:: Refuzul de a-ţi comunica (ţie, psiholog ori nu) impresiile şi experienţa emoţională în urma unui accident face parte din capacitatea de rezilienţă psihologică.

Simt cum, în sinea ta, comentezi ne-cuviincios la adresa acestor idei...

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/12704320
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/12241834
http://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/14792779843000072#.UjG_Cn_vnaQ

Articol preluat de pe blogul SasSeramis, cu acordul autorului

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.