Ai auzit cumva de ghilotina lui Hume? Hume a fost un filosof scoţian (unul destul de inteligent de vreme ce este menţionat, adesea cu admiraţie, în toate manualele de filozofie) şi lui i se datorează distincţia este-trebuie, reluată de un filosof englez pe nume G.E.Moore, în 1903.
Ulterior această distincţie a devenit în limbajul de specialitate drept eroare naturalistă (the naturalistic fallacy).
În esenţă, David Hume ne-a ajutat să înţelegem diferenţa dintre fapte şi valori, respectiv dintre ceea ce este descriptiv (ceea ce este) şi ceea ce este prescriptiv (ceea ce trebuie să fie). Oamenii care cad în capcana erorii naturaliste îl confundă pe „este” cu „trebuie”, adică au tendinţa de a crede că ceea ce este natural este, simultan, şi bun. Ai băut vreodată suc de fructe pe a cărui etichetă scria „100% natural”? Departamentele de marketing au înţeles foarte repede vulnerabilităţile oamenilor la eroarea naturalistă.
Însă orice om care este capabil de gândire raţională (şi o exercită) înţelege că nu tot ce este natural este şi bun (după cum nu tot ce este artificial/nenatural este rău). Cutremurele sunt naturale (şi ucid sute de mii de oameni). Tuberculoză este naturală. Viruşii (HIV, anyone?) sunt naturali. Microbii sunt naturali.
Iar vaccinul nu este natural (însă l-a salvat pe copilul tău de la o moarte pe care un părinte foarte sărac, din Somalia, de exemplu, nu o poate preveni în cazul copilului lui). Nici spălatul pe dinţi nu este natural şi trebuie învăţat.
Dacă am lămurit acest lucru de la bun început şi vei fi atent(ă) să nu comiţi eroarea naturalistă, adică să nu consideri că ceea ce urmează să citeşti (o descriere ştiinţifică) este totuna cu felul în care trebuie să stea lucrurile (prescripţie), adică, dacă faci diferenţa între fapte (cum sunt lucrurile în mod natural) şi valori (cum ne dorim să fie lucrurile, fiind fiinţe înzestrate cu gândire şi conştiinţa), putem continua.
Iată şi veştile pe care ni le aduce o disciplină ştiinţifică (pe care ai studiat-o şi tu mulţi ani, în generală şi liceu), anume biologia:
Regnul animal conţine un număr de încrengături (anelide, viermi laţi, nematode, cordate etc.). Cordatele sunt animale al căror corp este susţinut de un ax rigid. Ele se împart în mai multe clase: peşti, reptile, mamifere, amfibieni, păsări (mai ţii minte când am întrebat dacă sunt sau nu „la egalitate”? La asta mă refeream, la faptul că sunt clase de animale).
Cea mai interesantă clasă pentru noi o reprezintă mamiferele (deoarece aparţinem de ea). Mamiferele sunt animale cu sânge cald care îşi alăptează puii (şi păsările sunt animale cu sânge cald, dar ele nu îşi alăptează puii şi, în plus, depun ouă).
Clasa mamiferelor are mai multe ordine (rozătoare, carnivore, primate etc.) Primatele (din care facem parte şi noi) sunt maimuţe şi alte animale similare (oamenii: homo sapiens sapiens) cu mâini şi picioare care pot prinde obiecte. Din faptul că suntem primate, asemenea maimuţelor, nu rezultă că „ne tragem” din maimuţe, ci că suntem înrudiţi cu ele.
Un ordin, la rândul lui, de pildă carnivorele, are mai multe familii (feline, canine etc.), familiile au mai multe genuri, iar genurile, finalmente, au mai multe specii (deci, ”genul” este o categorie mai largă decât „specia”). Cam aşa arată regnul animal despre care am învăţat în clasa a… (ah, nu-mi amintesc).
Şi acum să ne uităm la fapte, mai exact la o anumită categorie de fapte. În primul rând, câte specii de mamifere există? Răspuns: în jur de 4000.
Cum sunt aceste mamifere din punct de vedere al comportamentului sexual?
Sunt mai degrabă înclinate către parteneri sexuali multipli sau către monogamie? Răspuns: doar câteva specii sunt monogame.
Pe această listă scurtă intră gibonii (o specie de maimuţe), castorii, unele tipuri de vulpi, vidrele, liliecii, tamarinii, câteva specii exotice şi unele tipuri de şoareci. Ţi se pare că lipseşte cineva? Cineva important?
Da, noi lipsim. Oamenii. Homo sapiens sapiens. Nu suntem monogami (eşti trează, da? Nu am spus că nu putem fi monogami sau că nu putem alege să fim monogami, ci doar că, din punct de vedere biologic, nu suntem monogami. Dar gibonii sunt, fapt care ne poate enerva.
Printre mamifere monogamia este ceva foarte rar. Iar următoarea întrebare, pentru un cercetător, este, desigur, „de ce”? De ce lumea este aşa cum este şi nu este altfel? Din păcate biologii nu pot vorbi cu selecţia naturală (să o supună unui interogatoriu), deoarece selecţia naturală nu este o persoană sau cineva care să aibă o minte. Selecţia naturală este un proces şi tot ce pot face oamenii de ştiinţă este să ghicească (şi, ulterior, să verifice) de ce un anume comportament a fost selectat, iar altul nu.
În acest caz (absenţa monogamiei) răspunsurile sunt simple. Toate mamiferele deţin gene (ca orice gene, „interesate” să se reproducă de foarte multe ori, pentru a-şi maximiza şansele de a ajunge pe generaţia următoare) şi, în mediile în care mamiferele au evoluat, genele care au supravieţuit şi au fost selectate au fost cele care „au construit” creiere infidele, adică creiere (şi corpuri) orientate către a avea mai mulţi (şi nu mai puţini sau unul sau deloc) parteneri sexuali.
Mai mulţi parteneri sexuali înseamnă mai multe şanse de a ajunge pe generaţia următoare (mai ales în cazul masculilor, voi reveni) şi mai înseamnă, de asemenea, mai multă diversitate genetică (deci şanse mai mari ca unele progenituri să iasă câştigătoare la loteria generică şi să deţină, „în proprietate”, caracteristici mai bine adaptate la mediile în care vor urma să trăiască)
Aşa cum nu este bine să-ţi pui toţi banii la o singură bancă (ce te faci dacă dă faliment?) sau aşa cum nu este mai bine să-ţi pui toate ouăle (?!) într-un singur coş, tot aşa nu este mai bine, din perspectiva genelor de mamifer, să te împerechezi cu un singur partener, de-a lungul sezoanelor de împerechere pe care le ai de-a lungul vieţii. Însă există şi excepţii, cum tocmai am precizat, adică gene „fidele” care şi-au croit drumul prin istoria evoluţionistă, reuşind să supravieţuiască.
Multă vreme s-a crezut despre păsări ca sunt monogame (92%, afirmaţia ornitologului David Lack), dar şi acest lucru s-a dovedit a fi un mit. Nu, nici lebedele nu sunt monogame! Nici măcar gibonii, ca să revin la mamifere, nu sunt tot timpul monogami, adică, uneori, calcă şi ei pe bec. Toate aceste informaţii au putut fi acumulate pe măsură ce observaţiile empirice şi metodele de investigare („cu cine a fost făcut acest pui?”) s-au dezvoltat.
Există, totuşi, măcar o singură specie care să fie 100% monogama, toată viaţa? Ei bine, DA! (vezi, am şi veşti foarte bune). Este o specie de vierme. Se numeşte Diplozoon paradoxum (ai chef să-i memorezi numele?). Trăieşte înăuntrul anumitor peşti, în branhii, mai exact.
Şi acum să revenim la cea mai importantă întrebare. De ce? De ce selecţia naturală a favorizat, la o scară atât de mare, „promiscuitatea” sexuală? De ce este „infidelitatea” mai valoroasă, că strategie de reproducere, decât „fidelitatea”?
De ce chiar şi oamenii care le sunt devotaţi partenerilor de viaţă simt, uneori, atracţie sexuală (chiar foarte intensă) pentru alţi bărbaţi sau alte femei? De ce un preşedinte al celei mai puternice naţiuni de pe glob cedează impulsului riscând iniţierea procedurii de suspendare?
Te las pe tine să te gândeşti!
Articolul este preluat de pe Adrian-Nuta.ro, cu acordul autorului.
