Când te trezești dimineața, devii conștient treptat de foșnetul cearşafului, simți textura lui și priveşti lumina cu ochii pe jumătate închişi. O parte a sinelui tău s-a recompus: în primul rând persoana ce observă realitatea, care locuieşte într-un corp uman.
Pe măsura creşterii stării de veghe, creşte și sentimentul de a avea un trecut, o personalitate și motivații. Sinele tău este complet, atât ca martor al lumii, cât și ca purtător al conştiinţei şi identităţii tale. Tu.
Acest sentiment intuitiv al sinelui este o experiență facilă și fundamentală a omului. Dar el nu este nimic mai mult decât o iluzie elaborată. Sub o cercetare atentă, multe convingeri de bun-simț referitoare la individualitate încep să se destrame. Unii gânditori merg chiar până acolo încât să pretindă că nici nu există un astfel de lucru ca sinele.
În acest articol urmează să descoperi de ce „tu" nu eşti persoana care ai crezut că eşti.
Sinele: unicul „tu”
Există puncte slabe în credințele noastre intuitive despre ceea ce ne face să fim cine suntem. Cine suntem noi cu adevărat?
S-ar părea că există puţine lucruri mai sigure pentru noi decât existenţa noastră. Am putea fi sceptici cu privire la existența lumii din jurul nostru, dar cum am putea să avem dubii cu privire la însăşi existența noastră? Nu este îndoiala aceasta pusă în imposibilitate de însuşi faptul că există cineva care se îndoieşte de ceva? Cine, dacă nu noi, ar putea fi acel cineva?
Deși pare de necontestat că trebuie să existăm într-un anumit sens, lucrurile ajung să fie mai enigmatice, odată ce vom încerca să obţinem o înţelegere mai bună asupra a ceea ce presupune efectiv a avea un sine.
Trei convingeri despre sine sunt absolut fundamentale pentru credința noastră asupra a ceea ce suntem. În primul rând, ne considerăm neschimbaţi și continui. Acest lucru nu înseamnă că vom rămâne pentru totdeauna aceiași, ci că printre toate aceste schimbări este ceva ce rămâne constant și care „mă" face astăzi aceeași persoană care am fost acum cinci ani şi care voi fi peste cinci ani de acum încolo.
În al doilea rând, ne vedem sinele propriu ca unificatorul care pune totul la un loc. Lumea ni se prezintă ca o cacofonie de privelişti, sunete, mirosuri, imagini mentale, amintiri și așa mai departe. În sine, toate acestea sunt integrate şi se constituie într-o imagine a unei lumi individuale, unificate.
În cele din urmă, sinele este un agent. Este gânditorul gândurilor noastre și făuritorul faptelor noastre. El este acolo unde reprezentarea lumii, unificată într-un întreg coerent, este folosită astfel încât să putem acționa asupra acestei lumi.
Toate aceste credințe par a fi de la sine înţelese și cât se poate de sigure. Dar, dacă ne uităm mai atent, ele devin tot mai puțin evidente.
Ni se pare un lucru de la sine înţeles să existăm continuu, de la primele noastre momente în pântecele mamei, până la moartea noastră. Cu toate acestea, pe perioada sa de existenţă, sinele nostru suferă o serie de schimbări substanțiale în credințele, abilitățile, dorințele sale, ca și în starea sa de spirit. Sinele fericit de ieri nu poate fi exact la fel cu sinele copleșit de durere de astăzi, de exemplu. Totuşi, avem cu siguranță acelaşi sine astăzi pe care l-am avut şi ieri.
Există două modele diferite ale sinelui pe care le putem folosi pentru a explora această problemă: un șir de perle și o frânghie. Conform primului model, sinele nostru este o entitate constantă, cu toate proprietățile sale aflate în schimbare, dar rămânând neschimbată în esenţă sa. Ca un fir care trece prin fiecare perlă a unui șir, sinele nostru trece prin fiecare moment al vieții noastre, oferind un miez și o unitate pentru ele. Dificultatea cu acest punct de vedere asupra sinelui este faptul că el nu poate fi cele mai multe lucruri ce considerăm, de obicei, că ne definesc. A fi fericit sau trist, a fi în măsură să vorbeşti chineza, a prefera cireșe căpşunelor, chiar și a fi conștient - toate acestea sunt stări schimbătoare, ale căror dispariție nu ar trebui să afecteze sinele, aşa cum dispariția perlelor individuale nu ar trebui să afecteze firul. Dar apoi devine neclar de ce un astfel de sine minimal ar trebui să aibă un statut central în viețile noastre, pe care le punem, de obicei, în acord cu el.
Al doilea model se bazează pe faptul că o frânghie este compactă pe toată lungimea ei, chiar dacă nu există nici o singură fibră care să treacă prin întreaga coardă, doar suprapuneri parţiale ale fibrelor mai scurte. În mod similar, eul nostru ar putea fi doar continuitatea suprapunerii evenimentelor mentale. În timp ce acest punct de vedere are o anumită plauzibilitate, el ridică probleme specifice. De obicei, presupunem că atunci când ne gândim la ceva sau luăm o decizie, noi, în totalitatea noastră suntem cei care înfăptuiesc astfel de lucruri, nu doar o parte specifică din noi. Cu toate acestea, conform viziunii frânghiei, sinele nostru nu este niciodată complet prezent în orice moment, la fel cum firele frânghiei nu se întind pe toată lungimea ei.
Se pare atunci că avem libertatea de a face o alegere neatractivă între un sine continuu, atât de îndepărtat de tot ceea ce constituim noi în realitate, încât absența sa ar fi greu de remarcat, și un sine care de fapt este format din componente ale vieții noastre mentale, dar care nu conține nici o parte constantă cu care noi ne-am putea identifica. Dovezile empirice pe care le avem până acum favorizează perspectiva frânghiei, dar nu este în nici un caz ceva sigur.
Chiar mai importantă și la fel de supărătoare este convingerea noastră de bază cu privire la sine: că acesta este locul unde se pun toate împreună.
Este ușor să trecem cu vederea semnificația acestui fapt, dar creierul îndeplinește o sarcină extrem de complexă în apariția unei lumi unificate. Luați în considerare, de exemplu, că lumina călătorește mult mai rapid decât sunetul, însă stimulii vizuali au nevoie de mai mult timp pentru a fi procesaţi decât zgomotele. Conectarea acestor viteze diferite înseamnă că imaginile și sunetele provenite de la un eveniment sunt disponibile pentru conștiința noastră, de obicei, în momente diferite (doar imaginile și sunetele de la evenimentele aflate la aproximativ 10 metri distanță sunt disponibile în cam același timp). Asta înseamnă că simultaneitatea aparentă a auzirii unei voci și a vederii mișcărilor buzelor vorbitorului, de exemplu, trebuie să fie construită de către creier.
Punctul nostru de vedere intuitiv asupra rezultatului acestui proces seamănă cu un teatru. Ca un spectator așezat în fața unei scene, sinele percepe o lume unificată prin asamblarea unei game diverse de date senzoriale. Faptul respectiv ar crea confuzie dacă acestea nu ar fi fost unificate în prealabil, la fel cum un spectator ar fi confuz dacă ar fi auzit replicile unui actor înainte ca el să fi fost pe scenă. Însă, dacă acest punct de vedere este convingător, el se confruntă cu multe dificultăți.
Luați în considerare un caz simplu, „fenomenul beta". În cazul în care un spot luminos apare într-un colț al ecranului și este urmat imediat de un spot similar în colțul opus, ar putea părea că există un punct în mișcare pe diagonala ecranului. Acest lucru este ușor de explicat: creierul adesea completează elementele unei scene folosind presupunerile. Dar un truc al acestui experiment produce un efect curios.
Dacă spoturile au diferite culori - de exemplu, un spot roșu, urmat de un spot verde - observatorii văd un spot mişcător care își schimbă culoarea brusc aproximativ în mijlocul diagonalei. Acest lucru este foarte ciudat. Dacă creierul umple poziţiile lipsă de-a lungul diagonalei, în beneficiul sinelui din teatru, de unde știe el că se va schima culoarea, înainte de observarea spotului verde?
Am putea explica fenomenul beta dacă am presupune că experiența noastră este jucată în teatru cu o întârziere mică de timp. Creierul nu transmite informația despre spoturi cât de repede poate, ci o reține pentru o vreme. După ce spotul verde a fost procesat, ambele spoturi sunt puse împreună într-o narațiune perceptuală care implică un singur spot aflat în mișcare, ce îşi schimbă culoarea. Această versiune editată este apoi proiectată în teatrul conştiinţei.
Din păcate, această explicație nu se potriveşte cu dovezile privind funcţionarea percepției. Răspunsurile conștiente la stimulii vizuali pot apărea la o viteză foarte apropiată de timpul fizic minim posibil. Dacă adăugăm timpul necesar pentru ca informațiile să ajungă la creier și apoi să fie prelucrate, nu mai rămâne suficient timp pentru o întârziere suficient de lungă care să explice fenomenul beta.
Poate că este ceva în neregulă cu noțiunea unui sine care percepe un flux unificat de informații senzoriale. Poate că există doar diverse procese neurologice care au loc în creier și diverse procese mentale care au loc în mintea noastră, fără vreo agenție centrală în care toate să fie reunite la un moment dat - perceptivul "acum". Este mult mai ușor să dai un sens fenomenului beta dacă nu există niciun moment anume în care conținutul perceptiv apare în teatrul sinelui - pentru că nu există nici un astfel de teatru.
Percepția unui spot roşu schimbat în verde apare în creier numai după percepția spotului verde. Percepția noastră greșită asupra fluxului real al evenimentelor este asemănătoare cu modul în care interpretăm următoarea frază: "Omul a fugit afară din casă, după ce şi-a sărutat soția". Succesiunea în care informațiile vin în pagină este "fuge - sărută", dar succesiunea evenimentelor pe care le construieşti și le înțelegi este „sărută - fuge". Pentru ca noi să cunoaştem evenimentele în ordinea în care se produc, nu este necesar ca informațiile despre aceste evenimente să intre în creierul nostru în această aceeași ordine.
Credința finală de bază este faptul că sinele este locul controlului. Cu toate acestea, științele cognitive au arătat în numeroase cazuri că mintea noastră poate evoca, post-hoc, o intenție pentru o acțiune care nu a fost înfăptuită de către noi.
Autoamăgire
Într-un experiment, un voluntar a fost rugat să rotească încet un cursor pe un ecran pe care erau afişate 50 de obiecte de mici dimensiuni și să oprească cursorul pe câte un obiect la fiecare 30 de secunde, cu aproximaţie.
Mouse-ul calculatorului ce controla cursorul era folosit în comun cu un alt voluntar, într-o experienţă de spiritism. Prin intermediul căștilor, primul voluntar auzea diverse cuvinte, dintre care unele referitoare la obiectele de pe ecran. Ce nu ştia acest voluntar era faptul că partenerul său era unul dintre cercetătorii care dirija ocazional cursorul spre anumite imagini, fără ca voluntarul să observe.
Dacă cursorul era îndreptat spre imaginea unui trandafir, iar voluntarul auzea cuvântul "trandafir" cu câteva secunde înainte, el declara că simte că a mutat mouse-ul în acel loc în mod intenționat . Motivele pentru care aceste indicii se combinau pentru a produce acest efect nu interesează aici: mai important este faptul că această experienţă evidenţiază o modalitate prin care creierul nu ne afișează întotdeauna operațiunile sale reale. În schimb, el produce o naraţiune post-hoc „Am făcut acest lucru" în ciuda lipsei oricărui temei factual pentru aceasta (American Psychologist, vol. 54, p. 480).
Deci, multe dintre convingerile noastre fundamentale despre noi înșine nu rezistă controlului. Acest lucru reprezintă o provocare extraordinară pentru modul în care ne vedem pe noi înșine în mod curent, întrucât sugerează faptul că, într-un sens foarte fundamental, noi nu sunt reali. Din contra, sinele nostru este comparabil cu o iluzie - dar fără să existe cineva care trăieşte iluzia.
Cu toate acestea, s-ar putea să nu avem de ales, doar să aprobăm aceste convingeri eronate. Întregul nostru mod de viață se bazează pe ideea că suntem indivizi neschimbători, coerenţi și autonomi. Sinele nu este doar o iluzie folositoare, el poate fi, de asemenea, una necesară.
Eu sunt unul și numai unul
Gândiți-vă la amintirile voastre cele mai vechi. Acum proiectaţi-vă cu anticipaţie ziua morții. Este imposibil să știi când va fi asta, dar va fi.
Ceea ce tocmai ați realizat ar putea fi denumit "durata sinelui" vostru sau perioada în care această entitate pe care o numiţi sinele vostru există. Fiecare latură a acestuia, nimic.
Ceea ce este foarte misterios și un pic de neliniștitor. Oamenii moderni există probabil de 100.000 ani și mai mult de 100 de miliarde dintre ei au trăit și au murit deja. Presupunem că au cunoscut cu toţii un sentiment similar cu al vostru. Nici un sine dintre acestea nu a revenit și, în măsura în care știm, nici al vostru nu o va face.
Ce aranjament simplu al materiei și energiei poate da naștere unui sentiment subiectiv al sinelui nostru? Poate să fie o proprietate colectivă a neuronilor din creier, care au rămas cu voi cea mai mare parte a vieții voastre și care vor înceta să existe după ce veţi muri. Dar de ce un pachet anume de neuroni poate da naștere unui sentiment anume al identităţii personale și dacă acest sens subiectiv poate vreodată să sălăşluiască într-un pachet diferit de neuroni, sunt lucruri care pot rămâne pentru totdeauna un mister.
Jan Westerhoff este profesor de filosofie la Universitatea din Durham, Marea Britanie și la Universitatea School of Oriental and African Studies din Londra, precum și autor al lucrării “Realitatea: O introducere foarte scurtă” (Oxford University Press, 2011).
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Self, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Maricica Botescu
