ActorAtunci când elevii exersează deprinderile componente ale jocului de rol, ei nu învaţă doar despre rolurile pe care le portretizează, ci învaţă cum să se joace cu rolurile, să gândească puţin ca un scriitor, ca un regizor sau ca un actor, cum să schimbe cadrul de referinţă.

 

 

 

 

“Igiena mentală” se referă la abordările psihiatriei preventive referitoare la dezvoltarea obişnuinţelor de auto-îngrijire. Tradus în termenii psihologiei educaţiei, aceasta înseamnă proiectarea învățării nu doar ca acumulare de informaţie, ci, mai ales, ca achiziţionare a competenţelor de rezolvare a problemelor interpersonale, de comunicare şi de cunoaștere de sine.  Achiziţionarea multiplelor abilităţi necesare acestor trei categorii de competenţe se face în cursul unei practici active, aceasta presupunând o formă experimentală de educaţie, aşa cum este jocul de rol sau simulările sociodramatice.

Drama oferă o largă gamă de activități ce pot fi aplicate în scopul dezvoltării spontaneităţii, ca şi un larg repertoriu de roluri. În timp ce formele de teatru bazate pe scenariu şi repetiţie pot fi utile într-o măsură limitată în acest scop, abordările dramatice mai creative, bazate pe improvizaţie sunt mult mai potrivite (Way, 1967, 2).  

În acest articol voi folosi termenul de joc de rol pentru a acoperi toate tipurile de improvizaţie folosite în educaţia dramatică. Totuşi, acest complex de metode poate fi modificat în mod extensiv pentru diferite nivele de dezvoltare, diferite tipuri de elevi şi odată cu dezvoltarea diferitelor tipuri de conţinut. Ceea ce vreau să accentuez este că, atunci când elevii exersează deprinderile componente ale jocului de rol, ei nu învaţă doar despre rolurile pe care le portretizează, ci, mai important, învaţă (din nou) cum să se joace cu rolurile, să gândească puţin ca un scriitor, ca un regizor sau ca un actor, cum să schimbe cadrul de referinţă în explorarea imaginativă a problemelor.

Educaţia cu ajutorul dramei reflectă o schimbare de viziune, de la supra-accentuarea conţinutului informaţional, la acordarea unei atenţii mai echilibrate pentru procesarea ideilor. Aşa cum remarca Postman (1990, 5) într-un discurs cu educatorii de teatru, alfabetizarea culturală nu este suficientă  fără un context care are sens, "o poveste de viaţă însufleţitoare", în care faptele să poată fi coordonate în mod raţional.

 

Unul din acele mituri culturale evoluează în prezent, iar termenul dat  fluxurilor intelectuale care converg şi articulează acest mit este acela de "postmodernism". Mitul este ceva cu o conştiinţă de sine particulară, o concepţie care afirmă că toate cunoştinţele se bazează pe mit, pe ipotezele de bază care operează în cea mai mare parte în mod subconştient (Anderson, 1990). Implicaţia acestui mit este aceea că noi trebuie să devenim mai conştienţi în vederea  participării efective la procesul de creaţie care reprezintă existenţa noastră socială.

Un alt aspect al postmodernismului este  conştientizarea sporită a faptului că valorile, tradiţiile, definiţiile rolului şi multe alte aspecte ale vieţii se schimbă semnificativ - chiar şi baza a ceea ce noi numim cunoaştere. Jocul de rol oferă un vehicul mai pozitiv pentru a face faţă dezorientării din viaţa modernă, pentru că el îi învaţă pe oameni să participe la crearea propriilor lor identităţi aflate în desfăşurare. Fără aceste abilităţi, oamenii ar fi în pericol de a reacţiona la presiunile culturale prin difuzia identităţii conform tiparelor nihiliste sau reacţionare care evită o întâlnire realistă cu situaţiile schimbătoare (Lifton, 1993).

Cum stimulează jocul de rol conştiinţa

Exercitarea unei explorări sociodramatice este, în esenţă creativă în avântul ei: problema este de a descoperi un răspuns eficace la o situaţie, iar situaţiile să fie suficient de complexe, astfel încât ele să nu reprezinte doar o chestiune cognitivă, de "cunoaştere a răspunsului corect" - orice ipoteză trebuie apoi să fie "vândută" partenerilor sau altor persoane implicate în joc - urmând apoi să fie exersată pentru a se vedea dacă  funcţionează. În acest sens, jocul de rol este ca un laborator în care diferitele tehnici de dramatizare şi de exprimare a sentimentelor şi ideilor sunt elemente echivalente cu echipamentul ştiinţific (Kottler, 1994, 273).

Ca o derivată a formei artistice, jocul de rol invită la exprimarea ideilor noi, originale. Conformitatea  este puţin creativă şi nu validează individualitatea. În plus, continua valorizare a auto-chestionării  şi devalorizarea corespunzătoare a tendinţelor de automulţumire sunt mult mai adaptative. Asemenea valori şi obişnuinţe ale minţii reprezintă exact ceea ce  recrutorii caută la candidaţii pentru diferitele posturi  academice şi din domeniul afacerilor, deoarece se recunoaşte că, într-o lume aflată în schimbare, cheia de succes  constă în atitudinea curiozităţii active şi în curajul de a pune la îndoială tiparele familiare şi înrădăcinate din cadrul sistemelor constituite.

Pregătirea mea ca psihiatru include studii de psihodramă, în cursul cărora am constatat  relevanţa activității inventatorului psihodramei, J.L.Moreno (1889-1974), nu doar pentru schimbarea abordărilor din psihoterapie, ci şi a celor din educaţie (Blatner, 1988). El a evidenţiat importanţa sporirii creativităţii pacientului în psihoterapie, extinzând, de asemenea, ideea dincolo de contextul modelului medical – pentru a o aplica la educaţie şi la modul în care ne structurăm artele şi societatea. Într-adevăr, inspiraţia sa în crearea psihodramei i-a venit din insatisfacţia pe care a resimţit-o faţă de limitările teatrului vienez bazat pe scenariu şi repetiţie. Ca urmare, în 1921, el a înființat una din primele trupe de improvizaţie, numită “Teatrul Spontaneităţii”.

Pe lângă evidenţierea valorii esenţiale a creativităţii, Moreno  a specificat că spontaneitatea este cea mai bună cale de promovare a creativităţii şi că, dacă se oferă un context ludic, drama improvizată furnizează un vehicul ideal pentru explorarea complexităţii situaţiilor psihosociale. Aplicat la educaţie, jocul de rol, care îşi trage în mare parte rădăcinile din metoda psihodramatică a lui Moreno – devine un instrument natural de sprijinire a tinerilor în deprinderea abilităţilor de care vor avea nevoie, pentru a continua să descopere şi să creeze, într-o lume aflată în continuă schimbare.

Jocul de rol generează un tip postmodern de gândire, deoarece implică interacţiunea, mai mult decât poziţia, ca şi deplasarea între mai multe puncte de vedere, mai degrabă decât încrederea într-un raţionament liniar. Trebuie să recunoaştem că există şi alte realităţi decât cele promovate de raţionalitatea pură - intuiţia, imaginaţia, emoţia, experienţa sau acţiunea fizică – nu mai pot fi devalorizate în mod implicit într-o ierarhie care îndepărtează astfel de elemente vitale din viaţa umană.

Conceptul de rol este, de asemenea, un instrument foarte practic pentru gândirea şi comunicarea în situaţiile problematice (Blatner, 1991). Oamenii sunt familiarizaţi cu terminologia, rolurile pot fi analizate în elementele lor componente, ele pot fi, de asemenea,  renegociate. Consider  teoria rolului ca fiind un limbaj ideal pentru psihologie, "prietenos cu utilizatorul" şi un candidat al sistemului educativ datorită abordărilor simplificate în predarea acestui subiect în şcoli.

Un corolar al teoriei rolului este acela ca ea admite o viziune mai sofisticată asupra minţii: nu suntem doar personalităţi singulare, ci, mai corect, trebuie să ne reprezentăm ca o confederaţie de roluri sau de personaje, cu un sistem de management mai mult sau mai puţin eficient. Acest model pluralist al psihicului are o sumă de aplicaţii practice în interacţiunile interpersonale.

Jocul de rol foloseşte o varietate de mecanisme dramatice, precum rejucarea unei scene sau a unei personaj dintr-o scenă, a fi rezervă şi, mai ales, (cu adevărat unic pentru acestă metodă) inversarea rolurilor. Această din urmă  tehnică  reprezintă modalitatea cea mai bună de a învăța să înțelegi cum e să fii în situaţia altei persoane - o metodă eficace pentru dezvoltarea abilităţilor empatice.

Însă, cel mai important mod în care jocul de rol întăreşte conştiinţa are legătură cu pauzele din reprezentaţie şi cu consfătuirea cu regizorul. Acesta reprezintă un exerciţiu al distanţării de rol, al dez-identificării cu reprezentaţia şi o răsucire către atitudinea  de “meta-rol”, în care jucătorul rolului se reuneşte cu regizorul şi, din această poziţie, apreciază reprezentaţia din punctul de vedere al publicului, sau chiar poziţia personajului antagonist din scenă.

Din aceste pauze şi reflecţii, persoana care joacă un rol dezvoltă capacitatea şi chiar obişnuinţa de a-şi schimba punctele de vedere şi de a-şi transcende trăirile şi credinţele asociate cu orice rol singular. Distanţa faţă de rol este o cheie a flexibilităţii mentale şi a adaptării creative. Multe discipline psiho-spirituale din Asia antrenează,  pe calea  meditaţiei, capacitatea de detaşare de propriile gânduri, dar jocul de rol permite ca această abilitate să fie achiziţionată în focul acţiunii.

Dezvoltarea rezilienţei psihologice


Un element esenţial în rezolvarea eficace a problemelor din epoca postmodernă este gradul de flexibilitate mentală, cu referire specială la capacitatea individului de a abandona o credinţă preţuită, dar poate perimată sau irelevantă. Cultura noastră contemporană supraevaluează asocierea stimei de sine cu iluzia de “a avea mereu dreptate” şi, contrar, pe aceea de “a fi în eroare” - cu o umilire sau cu o rană narcisică. Ideea este că mulţi oameni sunt atât de defensivi cu privire la ideile lor, încât nu se pot adapta la circumstanţele schimbătoare, nici nu pot fi cu adevărat deschişi la posibilitatea ca alţii să aibă un punct de vedere alternativ, dar plauzibil asupra lumii.

Jocul de rol nu doar că întăreşte capacitatea cuiva de a renunţa la punctul său egocentric de vedere şi, prin inversarea rolurilor, pe aceea de a se deschide imaginativ la perspectiva altuia, ci ajută, de asemenea, la consolidarea unei identităţi mai profunde, care poate să se simtă confortabil şi atunci când “greşeşte”.  Jocul de rol realizează aceasta prin exersarea repetată a spontaneității, întrucât improvizaţia conduce persoana să descopere că subconştientul poate fi o mare sursă de înţelepciune, de inspiraţie şi de creativitate.

Spontaneitatea solicită receptivitatea egoului conştient  faţă de intuiţiile, imaginile şi impulsurile care apar din inconştient. Acestea sunt filtrate apoi delicat, prin funcţiile coordonatoare ale ego-ului şi astfel, prin exersarea funcţiilor de cenzură modulatoare, impulsul iniţial îşi restrânge vitalitatea. Ceea ce oamenii dezvoltă, cu timpul, este un sentiment al fiinţării lor ca parte a unui proces misterios, mai extins sau, cu alte cuvinte, de a avea trăiri profunde şi hrănitoare. Cei orientaţi spre o concepţie spirituală asupra lumii încadrează în general acestă sursă ca suflet, putere superioară sau echivalentul său.

Legat de aceasta este sentimentul de vitalitate şi entuziasm care apare natural din participarea la lumea imageriei şi a jocului (Blatner, 1994). Actul creativităţii reîntăreşte cea mai sănătoasă sursă a stimei de sine şi face mai uşoară detaşarea faţă de dezvoltarea unor manipulări mai narcisiste, care asigură un sentiment echivalent (dar iluzoriu) de a fi în regulă.

Ca rezultat al explorării prin joc a unei largi game de situaţii, într-un context  sigur, elevii se pot simţi încurajaţi să se deschidă la continua revedere şi revizuire a propriilor seturi de presupuneri. Acest lucru ar putea fi ideal pentru un curriculum educaţional orientat spre dezvoltarea abilităţilor necesare în abordarea schimbărilor care sunt inevitabile pentru anii ce vor veni (Blatner & Blatner, 1997).

Rezumat

Jocul de rol, explorările sociodramatice, drama creativă, jocurile teatrale orientate spre improvizaţie şi alte abordări care cultivă spontaneitatea formează împreună un complex bogat de metode pentru generarea tipurilor de abilități care sunt parte a sensibilităţii postmoderne. Fie în afaceri, în profesiile liberale, în arte sau în viaţa personală şi comunitară, astfel de competenţe sunt importante în promovarea proiectelor de grup care duc la schimbări constructive. Dimpotrivă, fără aceste abilităţi, activitatea de colaborare tinde să degenereze în felurite ciorovăieli mărunte, care dau "comitetelor" reputaţia lor de ineficienţă şi vulnerabilitate interpersonală (Blatner, 1992).

Jocul de rol dezvoltă o competenţă pentru metacogniţie, capacitatea de a gândi despre propria gândire (Weinert & Kluwe, 1987). Aceasta este un corolar natural al exercitării distanţei faţă de rol, comutarea între rolul personajului ce este jucat şi rolul actorului care-l ascultă pe regizor cu privire la modul în care ar trebui să fie jucat acel personaj. Acest "eu ales" rezultat este un complex psihologic care reprezintă un grad de flexibilitate mentală, aflată la un pas distanţă de nivelul obişnuit al conştiinţei raţionale, deoarece presupune capacitatea realistă de a face comutări în interiorul unui număr de cadre de referință diferite. Este posibil chiar ca acest tip de flexibilitate mentală să reprezinte următorul pas în evoluția conştiinţei.

Traducere după blatner.com/adam/level2/dramaed.htm de Maricica Botescu, cu acordul autorului
Articolul a apărut iniţial în Youth Theatre Journal, 9 martie 1995