Connie şi Tristan sunt subiecţi în cadrul primului test al unui drog antidepresiv pentru oameni. Izolaţi într-un laborator de cercetare, în curând vor fi îndrăgostiţi unul de celălalt. Este vorba despre dragoste ori despre efectul unui medicament?
Cum pot şti ei sigur că romantismul dintre ei nu se datorează doar efectului chimic al medicamentului asupra creierului? Şi în ce fel ar conta asta?
În piesa „The Effect”, prima producţie de scenă de după „Enron” a scenaristei britanice Lucy Prebble, Connie, iniţial componenta mai raţională şi introspectivă a perechii, se trezeşte distrasă de gândul că sentimentele ei ar putea să nu fie reale. Tristan, mai impulsiv şi tolerant, este bucuros să ia lucrurile aşa cum sunt – indiferent de orice „dacă” ar putea interveni. Însă poate atitudinile lor sunt influenţate şi ele de medicament. Audienţa este lăsată să ghicească - şi orice aşteptări ne formăm sunt în mod repetat depăşite pe măsură ce experimentul se derulează.
Piesa abordează o veche întrebare: care este relaţia dintre existenţa noastră corporală şi eul nostru psihologic? Tehnologia ne-a permis să ne examinăm creierele mai în detaliu ca oricând – însă modul în care activitatea noastră neurală alcătuieşte stările noastre mentale (sau invers) rămâne o enigmă. Aceia care care afirmă curajos că nu este aşa sunt contrazişi într-un program al jurnalistului Steven Poole – dar scenariul lui Prebble este mai puţin polemic şi prin urmare, mai intrigant decât abecedarul lui Poole despre „neuroperle” ar sugera.
Subiectul, totuşi, avertizează în mod repetat (şi stringent) asupra pericolelor care decurg din analiza proceselor complexe prin care ne formăm identităţile şi relaţiile. Lorna, psihiatrul care supervizează testul, afirmă că o minte „normală” este una care se păcăleşte în mod repetat că lucrurile stau mai bine decât sunt în realitate. Forţarea obiectivităţii – fie oferită de experiment, medicaţie sau boală – înlătură capacitatea de autoiluzionare. Aceasta, sugerează piesa, conduce la nesiguranţă şi autodistrugere. Rasa umană nu poate suporta prea multă realitate, aşa cum a spus TS Eliot.
Scenariul lui Prebble oferă timp suficient pentru părerile contradictorii asupra utilităţii reducţionismului, tratamentului stărilor mentale şi asupra părerilor interne sau externe asupra bolilor mentale. (Prea mult timp, de fapt: primul act sclipitor al piese lasă locul dialogurilor filozofice din actul doi). Însă impresia lăsată este că orice încercare de a face din stările mentale obiect de studiu este sortită eşecului. În final, inima face ce vrea.
Aşadar este „The efect” o piesă antiştiinţă? Cu siguranţă nu este o piesă în care ştiinţa este preaslăvită. În timp ce sloganul piesei este „Dragostea este oarbă de două ori”, experimentul clinic pe care îl descrie este orice altceva: cea mai mare greşeală este făcută prin scurgerea informaţiei care ar trebui să rămână confidenţială. Experimentul măcelăreşte etica, nu că ar fi fără precedent, dar altruismul autoservit şi autojustificat al susţinătorului dornic de a fi membru TED are corespondenţi şi în realitate.
Ceea ce se creează este o dramă bună, uneori excelentă, dar scenariul este prea puternic influenţat de ficţiune pentru a constitui o critică semnificativă a metodelor în care se practică neuroştiinţa sau a ceea ce vrea ea să obţină. The Effect ar putea fi citit la fel de bine ca o poveste pentru prudenţă asupra importanţei pe care o au standardele etice, detaşamentul clinic şi proiectarea judicioasă a experimentelor pentru ca acestea să poată fi repetate. Jocul cu minţile oamenilor este o treabă periculoasă, însă nu ai nevoie de ajutorul neuroştiinţei pentru a o explora: magia zânelor este o scuză la fel de bună pentru „dragoste” precum medicamentele care alterează starea de spirit.
Piesa ajunge la apogeu atunci când distribuţia de personaje superb realizată ilustrează, mai degrabă decât dezbate, dificultăţile reconcilierii a ceea ce „ştim” din experienţa personală cu ceea ce „ştim” din experimentele psihologice şi fiziologice. Jocul actoricesc de excepţie, dialogurile concise şi punerea în scenă creativă a acestei producţii creează o primă jumătate admirabilă şi deseori fermecătoare, sfârşitul lăsându-se aşteptat, dar îţi taie răsuflarea atunci când vine.
Iar în timp ce „The Effect” se potriveşte destul de bine cu situaţia contemporană, întrebările pe care le pune vor fi relevante pentru mult timp de acum încolo. Pe măsură ce chimia şi tehnologia în aria neuroştiinţei devin mai răspândite, din ce în ce mai mulţi dintre noi ne vom găsi în faţa faptului că nu suntem cine credem că suntem. Tragi-comediile propriului sine nu vor mai fi chestiuni doar de laborator pentru mult timp.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului how-do-you-know-youre-really-in-love, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Răzvan Gavrilă
