Accesarea episoadelor din trecut poate ajuta oamenii să îşi întărească mecanismele de apărare împotriva unor probleme precum depresiile şi stresul posttraumatic, sugerând, de asemenea şi tratamente noi pentru aceste tulburări de natură psihică.
Cum recreează creierul povestea vieţii (3)
Ce îi determină pe unii oameni să se sinucidă? Asta dorea să afle psihologul Mark Williams atunci când îi vizita pe cei care se refăceau după tentative de suicid la spitalul britanic Addenbrookes în anii 1980. Williams ştia că trebuia să realizeze o analiză cât mai subtilă: pacienţii fuseseră spitalizaţi după ce luaseră o supradoză în urmă cu 48 de ore. "Aceşti oameni fuseseră în stare să-şi facă lucruri foarte periculoase", îşi aminteşte el. "Nu puteai să le ceri să participe la teste complicate."
Williams se afla acolo pentru că suspecta că era ceva în neregulă cu amintirile pe termen lung ale oamenilor depresivi sau care încercaseră să se sinucidă şi concepuse un exerciţiu simplu pentru a-şi testa teoria folosind pacienţii de la Addenbrookes. Stând la căpătâiul patului lor, el le citea anumite cuvinte cheie, cum ar fi "fericit" sau "neîndemânatic", înainte să le ceară să-i descrie un eveniment din trecut.
În timp ce grupul său de control, alţi pacienţi ai spitalului care nu erau depresivi, tindea să se concentreze pe evenimente specifice, pacienţii care încercaseră să se sinucidă printr-o supradoză erau mult mai vagi în exprimare. Unul dintre aceştia a răspuns cuvântului "fericit" cu "primii ani ai căsniciei mele", de exemplu; altă persoană căruia i s-a sugerat cuvântul "în siguranţă" a răspuns cu: "atunci când mă aflu în pat". Chiar şi atunci când Williams i-a încurajat să fie mai exacţi, aceştia prezentau mai rar decât cei din grupul de control un anumit eveniment, cum ar un anumit film sau o insultă care îi supărase.
Era ca şi cum pacienţii depresivi de-abia începeau să citească titlul capitolelor din propria autobiografie, textul care urma fiind dat la o parte. Aceasta ar putea suna ca un detaliu minor comparativ cu disperarea care duce la o tentativă de suicid. Dar informaţiile descoperite de Williams, care au fost, de asemenea, confirmate de o suită de studii ale altor grupuri de cercetători, au arătat cât de importante sunt amintirile în modelarea felului nostru de a fi, oferind o nouă perspectivă asupra depresiilor şi poate şi a altor boli mentale.
Conform acestei teorii, amintirile noastre acţionează ca un fel de balast care ne menţine pe fază în perioadele de stres; ele ne pot sugera moduri de a rezolva probleme şi ne oferă confort atunci când ne simţim răniţi. Atunci când oamenilor le este greu să-şi amintească evenimente specifice din propriul trecut, ei se simt depăşiţi de provocările vieţii, care îi împing încet, încet spre depresie. "În circumstanţe potrivite, efectul poate fi uimitor", spune Williams care se află în prezent la Universitatea Oxford. Dacă această teorie este corectă, ar putea exista noi modalităţi de a trata depresia prin ţintirea directă a problemelor de memorie.
O nouă abordare ar putea fi binevenită. Depresia este cea mai comună formă de boli mentale, afectând undeva între 10 şi 20 la sută dintre oameni la anumite momente din viaţă. Antidepresivele pot ajuta anumiţi oameni, în special pe cei mai sever afectaţi, dar aceste medicamente pot avea efecte secundare, incluzând aici îngrăşarea şi pierderea libidoului. Pe de altă parte, terapiile bazate pe comunicare cum ar fi terapia comportamentală cognitivă pot fi costisitoare şi, de asemenea, e nevoie de câteva săptămâni sau chiar luni pentru a-şi face simţite efectele.
Williams nu este primul care a sugerat că memoria joacă un rol important în bolile mentale; Sigmund Freud a sugerat odinioară că reprimarea amintirilor neplăcute din copilărie poate duce la isterie. În cazul pacienţilor suicidari ai lui Williams, problema avea un caracter mai general. Atunci când erau întrebaţi, îşi descriau trecutul într-un mod difuz - "Întotdeauna mi-a plăcut o petrecere bună" - care nu ofereau detalii ale unor anumite evenimente – "ziua în care fratele meu a împlinit 30 de ani".
Lucrarea lui Williams, publicată în 1986 în Journal of Abnormal Psychology, a dat naştere mai întâi unor mici reacţii, iar ulterior unui torent de studii similare. Acestea au revelat că fenomenul nu se limita la persoanele care avuseseră o tentativă de suicid, ci avea legătură cu depresia, în general. Alte studii au arătat că acest fenomen este prezent înainte de apariţia proastei dispoziţii, dând importanţă ideii că problemele de memorie duc la depresie şi nu invers.
De exemplu, o echipă a examinat amintirile şi starea generală a 74 de femei care încercaseră fertilizarea in vitro şi totuşi nu rămăseseră însărcinate. Cele care dădeau dovadă de o capacitate slabă de rememorare înainte de tratament prezentau o probabilitate mai mare să dezvolte simptome ale depresiei în urma acestei dezamăgiri. Un alt studiu, care a fost publicat în aprilie, a arătat că tinerii despre care se considera că suferă de probleme de memorie prezintă şanse mai mari de a dezvolta depresie la 12 luni de la prima întâlnire cu cercetătorii.
Cu cât grupul de dovezi care să susţină această idee a crescut, s-au dezvoltat mai multe teorii asupra modului în care problemele de memorie ne pot crea probleme în ce priveşte starea de spirit. O idee este că reamintirea evenimentelor frumoase este importantă pentru a scăpa de stările depresive.
"Gânditul la evenimentele plăcute îţi oferă mai multă speranţă pentru viitor", spune Jennifer Sumner de la Northwestern University din Evanston, Illinois. Dacă nu-ţi poţi aduce aminte acele zile plăcute cu soare, viitorul poate părea într-adevăr foarte întunecat.
Având în vedere rolul memoriei în imaginaţie şi gândirea în perspectivă, accesul ambiguu la propriul trecut ar putea influenţa negativ şi abilităţile de rezolvare a problemelor, care sunt cunoscute a fi mult mai puţin dezvoltate la persoanele depresive. Atunci când sunt întrebaţi despre modul în care îţi poţi face prieteni atunci când te muţi într-un nou cartier, de exemplu, cei mai mulţi oameni pot veni cu idei bune, cum ar fi invitatul vecinilor la o băutură. Persoanele depresive tind în schimb să fie surprinse de aceste întrebări. Şi mai important, persoanele cu amintiri nespecifice par a face faţă cu greutate acestui tip de sarcină. "Atunci când ai de-a face cu o problemă, nu ai o analogie care să te ajute să rezolvi chestiunea curentă", spune Rachel Anderson de la Universitatea Hull din Marea Britanie. Este destul de uşor să îţi imaginezi cum, atunci când dificultăţile încep să apară, poţi începe să te simţi disperat şi neajutorat, fiind prins în capcană circumstanţelor de moment şi fiind lipsit de o scăpare evidentă.
Privirea retrospectivă
Asta ar putea explica constatarea lui Rachel că oamenii cu o capacitate mai mică de rememorare a evenimentelor din trecut dezvoltă depresii numai când au de-a face cu stres pe termen lung, de pildă cu certuri permanente cu partenerul; cei care au parte de mai puţin stres prezintă şi mai puţine efecte ale bolii.
La fel ca şi depresia, amintirile nespecifice i-ar putea face pe oameni mai vulnerabili la stresul posttraumatic. Ar putea părea un pic contraintuitiv, pentru că stresul posttraumatic implică amintiri foarte vii ale unei traume. Dar aceste amintiri par a fi excepţia şi nu regula având în vedere că oamenii care suferă de stres posttraumatic par a avea probleme în a-şi aminti şi alte evenimente din trecut. Din nou, aceste dificultăţi par a fi prezente cu mult înaintea apariţiei bolii – pompierii cu amintiri neclare sunt printre primii care dezvoltă simptome ale stresului posttraumatic, de exemplu. Poate că o memorie deficitară doar ne slăbeşte fortăreaţa mentală, iar atunci când apărarea este slăbită, este mult mai uşor pentru anxietate, frică şi pentru amintirile dureroase să interacţioneze cu gândurile noastre.
Care este motivul pentru care oamenii pierd accesul la propriile amintiri? Având în vedere complexitatea minţii umane, probabil că este rezultatul a mai multor procese interconectate. Williams crede că am putea învăţa acest stil de gândire nespecific de la părinţii noştri, dacă ei au tendinţa de a vorbi în termeni generali despre trecut. Aceasta ar putea începe, de asemenea, ca un mecanism de adaptare, ajutându-i pe oameni să se retragă din faţa unei dureri produse de o experienţă dureroasă.
Tim Brennen de la Universitatea din Oslo din Norvegia a cercetat amintirile adolescenţilor bosniaci, copii în timpul războiului din Bosnia anilor 1990. "Ei au văzut cum erau omorâţi oameni, cum erau distruse sate. Au trăit în teroare mai mulţi ani", spune Brennen. Acestor adolescenţi le era foarte greu să-şi amintească evenimente specifice din trecutul lor, comparativ cu colegii norvegieni.
Până la momentul în care Brennen i-a întâlnit pe tinerii bosniaci la sfârşitul anilor 2000, cei mai mulţi trăiau o viaţă relativ paşnică şi nu dezvoltaseră încă semne ale unor boli mentale ca rezultat al experienţelor proprii, memoriilor nespecifice sau altor motive. Acest fapt nu contrazice neapărat teoria. După cum a aflat şi Anderson, punctele slabe din apărare apar numai în perioade de stres. Brennen suspectează că, atunci când vor avea de înfruntat provocările vieţii adulte, consecinţele ar putea intra în scenă.
Chiar dacă această teorie a depresiei câştigă din ce în ce mai mulţi discipoli printre cercetători, există şi destui critici. Mark Lowe de la Universitatea Lancaster din Marea Britanie prezintă un studiu care a arătat că persoanelor depresive le ia pur şi simplu mai mult pentru a-şi accesa amintirile. Dacă le acorzi destul timp, ei pot enunţa incidente specifice pentru un cuvânt cheie, spune el. Poate că sunt mult mai puţin dornici decât alţi oameni să-şi împărtăşească amintirile cu un străin. "Eu nu cred că memoria lor a fost modificată în mod fundamental", spune el.
În timp ce meritele acestei teorii sunt încă dezbătute, susţinătorii săi deja au început să exploreze modul în care un anumit antrenament al memoriei poate fi folosit pentru a îmbunătăţi amintirile oamenilor şi astfel să se reducă simptomele depresiei. De pildă, Tim Dalgleish de la MRC Cognition and Brain Sciences Unit de la Universitatea Cambridge, Marea Britanie, a cercetat o tehnică numită Memory Specificity Training (MeST) - Antrenament pentru Specificitatea Memoriei, care îi încurajează pe oameni să-şi exploreze amintirile. Practic, ei sunt rugaţi să repete o versiune similară a testului de memorie a lui Williams în repetate rânduri, reamintindu-şi detaliat anumite evenimente specifice pentru diferite cuvinte cheie. În mod obligatoriu, aceste evenimente nu trebuie să aibă nimic în comun cu anxietatea curentă a acelei persoane. Oamenilor le poate fi predată această tehnică MeST pe grupuri şi se pare că este nevoie doar de cinci sesiuni săptămânale pentru a înregistra progrese, dacă rezultatele de până acum sunt un indicator corect.
Unul dintre primele experimente folosind această tehnică a avut loc în Iran, responsabil fiind Hamid Neshat-Doost de la Universitatea Isfahan, care lucrase cu Dalgleish la Cambridge înainte să se întoarcă în ţara de origine. Acest experiment a implicat 23 de refugiaţi afgani depresivi, care trăiau într-o comunitate cu acces redus la terapiile comportamentale cognitive. Starea de sănătate a celor 11 oameni care au avut parte de cele cinci sesiuni de grup care implică tehnica MeST s-a îmbunătăţit semnificativ, comparativ cu a celorlalţi, care nu au avut parte de tratament. Şi mai important, cei care au avut parte de cele mai multe îmbunătăţiri ale abilităţii de a-şi reaminti evenimente specifice au avut parte şi de cele mai multe îmbunătăţiri ale stării de spirit.
Să admitem că acesta a fost doar un mic test şi că antrenamentele pentru memorie vor trebui să fie comparate cu terapiile tradiţionale bazate pe comunicare într-un test cap la cap înainte ca orice fel de concluzie să fie trasă asupra meritelor fiecărei metode în parte. Până la urmă, terapia comportamentală cognitivă devine din ce în ce mai ieftină şi mai disponibilă prin programe şi terapie de grup realizate online. Dar Williams, care a lucrat asupra unei forme similare de antrenament al memoriei, spune că MeST poate fi o altă opţiune folositoare pentru cei care nu răspund bine terapiei comportamentale cognitive sau antidepresivelor. "Ce este bun la această tehnică e că implică pacientul într-un mod colaborativ", spune el. "Nu este stigmatizant."
Sumner este de acord că antrenamentele pentru memorie par promiţătoare, având în vedere propria experienţă a încurajării pacienţilor să-şi amintească în mod specific, cu rezultate pozitive. "Ei nu-şi mai privesc trecutul şi viitorul ca fiind uniform negativ", spune ea. "Le oferă ceva de care să se sprijine şi îi motivează să facă schimbări."
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului memory, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu
