Cel dintâi secret al succesului în învăţare e o atitudine. Dacă nu o avem, o putem exersa păstrând continuu în minte următoarele: ce spune, scrie sau face celălalt e treaba lui, munca lui, ce fac eu cu ce scrie, spune sau face el e treaba mea, munca mea.
Am de câştigat dacă mă focalizez să fac bine munca mea şi nu-mi consum timpul şi energia cu modul în care îşi face el treaba.
Observaţi reacţiile oamenilor, inclusiv ale dumneavoastră, atunci când ascultă sau citesc ceva: marea majoritate fie se întrec în elogii, fie critică tot felul de greşeli sau defecte şi păcate ale celui care tocmai a spus sau a scris ceva. Cei care elogiază au sentimentul că învaţă foarte multe. Cei care critică resping ideea că ar avea ceva de învăţat. Şi unii, şi alţii se înşală în egală măsură. Şi unii, şi alţii îşi risipesc energia focalizându-se pe munca celuilalt, în loc să se focalizeze pe învăţarea propriu-zisă.
Când se raportează la învăţare, oamenii se împart în două categorii fundamentale (las deoparte nuanţele mai fine şi îi exclud din discuţie pe cei care au sentimentul fie că s-au născut ştiind totul, fie că au învăţat în copilărie şi prima tinereţe cam tot ce le trebuie şi nu mai au nevoie, ori nu mai pot, să înveţe nimic):
Unii, cei mai mulţi, văd în învăţare mai ales (sau exclusiv) componenta de transmitere-preluare, memorare şi reproducere-imitare.
Alţii, prea puţini, înţeleg că învăţarea este un proces activ şi creativ şi acţionează practic astfel încât să înveţe activ şi creativ.
Mai explicit:
Pentru cei mai mulţi, verbul “a învăţa” se conjugă la persoana a doua sau a treia, diateza pasivă. Spun “Învaţă-mă” sau “El / ea are datoria să mă înveţe” şi aşteaptă tot timpul să fie învăţaţi şi să primească reţete aplicabile direct la situaţiile concrete ale vieţii lor. Părinţii, profesorii, conferenţiarii / speakerii de la vreo conferinţă, trainerii trebuie să îi motiveze, să îi stimuleze, să le explice, să le ilustreze, să le arate cum se aplică un set de informaţii la o situaţie concretă sau alta. În timp ce ei îşi rezervă, eventual, doar munca de a evalua critic prestaţia “învăţătorului” şi de a reclama că nu au fost motivaţi, nu au fost învăţaţi, nu li s-a spus / explicat etc. Învăţarea le apare ca un dat venit dinafară, un fel de iluminare aşteptată de la un fel de Dumnezeu care, dacă nu se dovedeşte atotştiutor şi atotputernic, nu valorează nimic. Iar pentru unii, a învăţa se reduce la a asculta sau a citi lucruri spectaculoase – şi, eventual, “servite” într-un context şi o formă ultra-relaxante, amuzante, distractive.
Pentru mult mai puţini verbul “a învăţa” se conjugă la persoana întâi, diateza activă: eu învăţ, e munca mea, responsabilitatea mea să identific, să caut informaţia relevantă pentru mine, să o prelucrez în funcţie de interesele mele, să o aplic la situaţiile concrete ale vieţii şi muncii mele etc.
Eu fac parte din cea de-a doua categorie. Cred că aceasta a fost resursa mea fundamentală, toată viaţa. Eu învăt de la oricine şi din orice, pentru că muncesc să transform orice situaţie într-o experienţă de învăţare. În cadrul unui curs, unei conferinţe, unei sesiuni de coaching, consiliere, mentorat, ori atunci când citesc o carte sau un articol, mă întreb : ce învăţ despre celălalt ? ce învăţ despre mine ? ce învăţ despre lumea în care trăiesc ? ce învăţ despre ce pot face eu în lumea în care trăiesc ? ce întrebări reţin pentru o eventuală căutare ulterioară a răspunsurilor ? E munca mea, responsabilitatea mea să “traduc” şi să integrez în sistemul meu de referinţă, în structurile mele interioare, ce spune celălalt şi eventual să creez idei noi. Un curs, o conferinţă, o sesiune de coaching, o carte, ori un articol este o platformă de plecare, o sursă de inspiraţie, un proces de însămânţare, nu o sumă de reţete de acţiune sau un platou cu fructe gata coapte. Ce seminţe aruncă celălalt e problema lui, cum cultiv eu seminţele acelea în solul meu e problema mea. Dacă într-o interacţiune de acest tip EU nu am produs nimic valoros pentru mine, înseamnă că mai am de lucrat la capacitatea mea de învăţare!
Poţi să primeşti seminţele cele mai bune, dacă solul tău nu e fertil pentru acele seminţe, ori nu e pregătit corespunzător, şi dacă nu munceşti atât – şi atâta timp – cât e necesar pentru ca ele să încolţească, să crească, să înflorească şi să rodească, nu obţii nimic. şi, invers: poţi să pleci de la seminţe modeste, pe care să le cultivi astfel încât să obţii recolte valoroase, ori chiar specii noi.
Poţi să ai acces la informaţii de ultimă oră, la profesori, traineri, conferenţiari, mentori, consilieri, coachi, terapeuţi geniali, dacă tu însuţi / însăţi nu faci niciun efort ca să exploatezi resursele de învăţare la îndemână, nu înveţi mare lucru. şi invers, poţi să înveţi enorm dintr-o carte, un curs sau o conferinţă mediocre, dacă ştii cum să storci din ele tot ce îţi poate fi de folos.
Sigur, cel mai bine este să se întâlnească ambele condiţii, dar tema acestui articol este răspunsul la întrebarea:
Pe ce e mai profitabil să mă focalizez şi să-mi consum energia eu, ca învăţăcel ? Pe lucruri care depind de altul, ori pe lucruri pe care le pot eu controla ? Pe munca celuilalt, ori pe munca mea?
Articolul este preluat, cu acordul autorului, de pe pe blogul ElisabetaStănciulescu.ro.
