Tom Sawyer, eroul lui Mark Twain, ne oferă una dintre cele mai instructive lecţii de automotivare. Celebrul personaj ne învaţă cum cel mai neplăcut şi dispreţuit lucru se poate transforma într-o activitate plăcută şi profitabilă, dacă e abordat corespunzător.
These, I suggested, were the three stable components of work: performance, learning and enjoyment (W. Timothy Gallwey, The Inner Game of Stress, 2009: 7).
Eu traduc sugestia lui W. Timothy Gallwey prin trei întrebări, pe care le propun celor cu care lucrez, în locul tehnicilor clasice de motivare :
Ce pot face eu astăzi ca să mă bucur când … ? (Bucurie)
Ce pot învăţa astăzi în timp ce fac X ? (Învăţare)
Ce pot face astăzi mai bine decât ieri? (Performanţă)
Toate trei stimulează motivaţia internă şi intrinsecă, se referă la ce face individul însuşi (nu şefii săi, ori alte persoane) şi sunt legate de munca însăşi (nu de recompensele obţinute).
1. Modelul Tom Sawyer sau o problemă de inteligenţă emoţională: deosebiţi bucuria de plăcere?
“Am descoperit paradoxul plăcere – bucurie. Explicaţia mea e că plăcerea nu o poţi împărţi, pe când bucuria da. Şi e circular: dacă faci cu bucurie ceea ce faci, ajungi să-ţi şi placă” – notează, printre alte câştiguri obţinute din programul nostru împreună, Daniel Pană, manager în cadrul unui grup bancar internaţional (numele este dezvăluit cu acordul său).
Despre ce paradox vorbim?
De la Sigmund Freud încoace, ştim că plăcerea e foarte importantă în relaţia noastră cu lumea. În sensul dat de Freud, principiul plăcerii se referă la faptul că, în primii ani de viaţă, căutăm satisfacerea imediată a impulsurilor primare (foame, sete, furie, sex). Cu timpul, ne spune acelaşi autor, învăţăm să amânăm recompensele (plăcerile) şi să căutăm să ne satisfacem nevoile în forme permise de societate (principiul realităţii). De aici, refulări şi dorinţe inconştiente care ne fac rău…
Popularitatea psihanalizei a contribuit din plin la construcţia socială a credinţei actuale că nu putem obţine performanţe notabile şi nu putem fi fericiţi într-o activitate decât dacă ne place. Secolul XX a dezvoltat progresiv această filozofie şi a transformat-o în dogmă: nimeni nu o mai supune vreunei întrebări, vreunei critici.
Visul oricui este să descopere acel drum în viaţă care să-i placă, aducându-i totodată venituri mari. Un ideal care nu are nimic rău atâta vreme cât omul nu visează la o muncă în care să îi placă totul şi continuu şi nu vede plăcerea ca pe un produs pe care îl iei dintr-un raft de magazin, în care l-au aşezat alţii (profesorii, şefii, destinul, natura ori Dumnezeu). Or, foarte mulţi exact aşa văd lucrurile!
Dumneavoastră ce înţelegeţi prin “îmi place”? Ce trăiri interioare şi ce manifestări ale acestor trăiri desemnaţi, de fapt, prin aceste cuvinte pe care le pronunţăm de zeci de ori în fiecare zi?
Încercaţi să vă autoobservaţi în cursul unei zile. Veţi constata o diversitate de trăiri şi de comportamente. Sunt foarte diferite şi totuşi le aşezaţi sub aceeaşi umbrelă lingvistică, generând confuzie în gândurile dumneavoastră, ambivalenţă în atitudini şi demotivare în acţiuni. Dicţionarele reflectă şi întreţin această confuzie: de la senzaţiile obţinute prin satisfacerea nevoilor sexuale sau de hrană, la emoţiile generate de o formă oarecare de divertisment şi la satisfacţia intelectuală a inventatorului care se privează adesea de odihnă, recreere, ori chiar mâncare pentru munca lui, totul e inclus în aceeaşi “oală”: plăcerea. Confuzia e şi mai mare atunci când termenul este explicitat prin sinonime, lăsându-se impresia unei identităţi cvasi-totale de sensuri între plăcere, bucurie, amuzament, mulţumire, fericire etc.
Vă amintiţi romanul lui Mark Twain, Aventurile lui Tom Sawyer? Găsim acolo una dintre cele mai instructive lecţii de leadership, automotivare şi inteligenţă emoţională (gestiunea propriilor emoţii şi influenţarea emoţiilor celorlalţi).
Recitiţi scena aceasta: ca pedeapsă pentru una dintre năzdrăvăniile cunoscute, mătuşa Polly îi cere lui Tom să văruiască gardul. După ce îşi rumegă toate frustrările şi fricile (cum să văruiască el, în timp ce copiii ceilalţi se ocupă de lucruri mai interesante şi mai plăcute? şi cum să-l vadă toţi făcând o treabă atât de umilitoare?), Tom începe treaba cu o veselie şi un sârg care mai întâi îi uimesc pe ceilalţi, apoi îi atrag astfel încât, în scurt timp, copiii se întrec în a-i oferi ce au mai de preţ pentru oportunitatea (!) de a pune mâna pe bidinea şi a înfrumuseţa gardul.
Cel mai neplăcut şi dispreţuit lucru s-a transformat într-o activitate plăcută şi profitabilă, pentru că a fost abordat cu o atitudine care cultivă deliberat creativitatea şi bucuria autostimulate. Dacă oricum e necesar să fac un lucru, e mai profitabil să-l fac cu bună-dispoziţie şi imaginaţie, iar acestea depind de cum abordez eu situaţia, nu de alţii. Acesta este “paradoxul plăcere-bucurie” pe care l-a descoperit clientul meu.
Plăcerea din limbajul nostru curent este una pasivă; cea obţinută de Tom Sawyer este una auto-construită. În primul caz, aştepţi ca plăcerea (şi motivaţia care derivă din ea) să vină de la sine, ori să-ţi fie dată, stimulată de alţii; în cel de-al doilea, lucrezi tu însuţi la propria-ţi plăcere şi motivare. În primul caz, te laşi supus total propriilor instincte şi nevoi şi condiţiilor externe; în cel de-al doilea, ai puterea să acţionezi şi să-ţi produci tu însuţi condiţiile plăcerii. În limbajul curent, ne focalizăm pe individ şi pe trăirile sale prezente; în modelul Tom Sawyer ne raportăm la o stare de spirit care poate fi împărtăşită şi dezvoltată într-un grup (leadership).
E foarte posibil ca reprimările, refulările, frustrările despre care vorbesc psihologii să nu fie sănătoase. Dar cât de sănătos este să exagerăm importanţa plăcerii în relaţiile şi viaţa umane vedem în numărul de persoane singure (femei şi bărbaţi), ori în numărul de divorţuri şi copii în suferinţă ; în problemele generate de obezitate, dependenţa de alcool, ori dependenţa de alte droguri ; în problemele generate de dependenţa de sex (da, există şi această problemă în lumea contemporană) sau SIDA ; în numărul de persoane care preferă câştiguri din furt, înşelătorie, prostituţie etc. în locul unor munci grele. Cui îi place să însămânţeze, să sape, să plivească etc. legume sub soarele torid, în vânt sau frig ? Cui îi place să sape fundaţii, să care materiale de construcţii, să urce pe schele etc. în soare, vânt sau frig? Şi totuşi celor mai mulţi dintre noi ne place să mâncăm legume, nu rădăcini sălbatice, şi să trăim în case cât mai confortabile, nu în peşteri…
Eu sunt convinsă că, în loc să risipim timp, energie şi resurse materiale ca să inventăm metode de a produce lucrători pasivi ce dau rezultate în muncă şi în programele educative doar atâta timp cât li se asigură din exterior condiţiile plăcerii (motivaţia) – iar de multe ori nici atunci –, ar fi mult mai profitabil şi pentru fiecare individ în parte şi pentru societatea în ansamblul său să investim în a-i ajuta pe oameni (1) să-şi înţeleagă nuanţat diferitele trăiri din spatele lui « îmi place » şi (2) să-şi dezvolte creativitatea cotidiană astfel încât să-şi producă ei înşişi condiţiile plăcerii, diferite întotdeauna şi de la un individ la altul dar şi, în cazul aceluiaşi individ, de la o situaţie la alta şi de la o secvenţă de viaţă la alta.
Reţineţi modelul Tom Sawyer: cel mai neplăcut şi dispreţuit lucru se poate transforma într-o activitate plăcută şi profitabilă, cu condiţia să îl abordezi cu o atitudine care cultivă deliberat creativitatea şi bucuria autostimulate.
Şi imaginaţi-vă în ce se poate transforma o activitate în care aplicaţi acest model şi pentru care aveţi, în plus, şi ceva înzestrare naturală !
Va urma
