În noi zace un egoism inerent. De aceea găsim romantic şi nu tulburător, gestul unor eroi din filmele pe care le vedem de a pune întreaga lume în pericol de dragul persoanei iubite şi avem tendinţa de a ne păsa mai mult de un prieten bolnav decât de un genocid.
După cum afirma şi David Ropeik în articolul său din Psychology Today, avem o glacialitate statistică ce ne îndeamnă să ne pese mai mult de problemele unui singur individ, decât de problemele mai multor persoane.
Pentru demararea unui studiu, diferiţi indivizi au fost plătiţi să participe la un test psihologic, iar după ce acesta s-a terminat, la ieşire li s-a spus că pot dona - dacă doresc - până la $5 din câştigurile lor către fundaţia Salvaţi Copiii. Li s-au dat trei opţiuni:
:: puteau dona pentru a o ajuta pe Rokia, o fetiţă de 7 ani din Mali. După ce subiecţilor li s-a arătat o poză cu Rokia, erau dispuşi să doneze $2,25;
:: puteau dona pentru a ajuta sutele de mii de copii din Africa de Est care suferă de inaniţie. Au fost dispuşi să doneze $1,15;
:: a treia opţiune presupunea ajutorul tot pentru Rokia, dar această cerere a venit împreună cu câteva statistici despre alţi copii est-africani care suferă de inaniţie. Aceleaşi persoane care anterior erau dispuse să ofere $2,25 doar pentru Rokia, în această a treia situaţie au fost dispuse să ofere $1,40 , asta datorându-se faptului că cererea de ajutor pentru Rokia a fost însoţită şi de statistici despre alţi copii africani aflaţi în aceeaşi situaţie dramatică.
Alte studii au relevat rezultate similare, în sensul că majoritatea persoanelor ar dona $11 pentru a salva un singur copil , dar numai $5 pentru a salva opt copii. Acelaşi sistem funcţionează şi pentru evenimentele individuale – un tsunami, spre exemplu – faţă de evenimente care sunt în desfăşurare pe o perioadă mai îndelungată de timp – inaniţia de care suferă unii copii. Se pare că nu dispunem de acel mecanism care ne-ar face să ne simţim cuprinşi de milă pentru prea mult timp sau pentru prea multe persoane. ”1” se pare că este numărul magic pentru empatie.
Chiar dacă nu ne putem ajusta ca printr-o magie creierul astfel încât să ne pese de milioane de oameni la fel ca de o singură fiinţă umană şi chiar dacă nu avem puterea de a ajuta un număr foarte mare de persoane, ar trebui să fim mai conştienţi de acest lucru, iar atunci când privim cu superficialitate un eveniment tragic care se întâmplă foarte departe, să ne gândim că acea tragedie i se întâmplă unei singure persoane. Depinde de fiecare cum va acţiona apoi, dar măcar părerile noastre nu vor mai fi atât de greşit influenţate de numere.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Why you dont care about the deaths of millions of people?, publicat de LifeHacker.com.
Traducerea: Alexandru Olteanu
