Unul dintre cele mai comode mituri moderne sună cam așa: „Dacă X are studii științifice, atunci funcționează”.
Dacă există un PDF pe ResearchGate, trei grafice cu bare colorate și o frază savantă despre „intervenție validate empiric”, încep să se aprindă beculețele de încredere din mintea oamenilor.
E suficient să apară cuvântul „studiu” și un parfum de autoritate plutește în aer. Nu e prima dată când pomenesc despre autoritatea studiilor științifice. Am făcut prezentări pe această topică și am și aici un post dedicat. Dar reiau, deoarece trăim în epoca post-adevărului. Pentru ea, putem fi recunoscători rețelelor sociale, unde oricine poate deveni „expert” în orice. Ba mai mult, „adevărul” poate fi creat cu ajutorul unor aplicații și rostogolit online ca un bulgăre de zăpadă până devine avalanșă.
Nu toate studiile sunt egale. Nu toate sunt făcute bine, nu toate sunt reproductibile, nu toate sunt independente, nu toate sunt lipsite de bias, nu toate sunt relevante.
Spre exemplu, am pomenit într-un post mai vechi de constelațiile familiale. Ele funcționează (când funcționează!) mai ales din cauza unor factori ce țin de dinamica grupului – explicație științifică. Nu cred că ele funcționează din cauza acelor năstrușnice idei (egal cadru conceptual) ale lui Bert Hellinger. De ce nu? Deoarece nu se leagă cu nimic din știința psihologică, socială sau comportamentală. Sau se leagă dar în următorul fel. În grup, facilitatorul interpretează, pozițiile, frazele și mișcările sunt ghidate, autoritatea liderului persuadează și chiar produce obediență. Mai mult, se dezvoltă o coeziune de grup din cauza unor experiențe similare (fiind oameni din aceeași și vorbind aceeași).
Sintagma „există studii” poate însemna orice: de la meta-analize serioase până la exerciții dubioase cu 8 participanți obosiți, măsurați cu chestionare inventate.
Știința veritabilă nu funcționează prin povestiri fragmentare, ci prin coroborarea rezultatelor, reproductibilitate, design riguros, transparență și critică continuă.
Dar oamenii sar peste tot acest lung demers și solicitant. Mai ales că au un interes, ajung la o prescurtare toxică: „Are studii → deci funcționează.”
Această prescurtare este periculoasă, deoarece:
- validează pseudo-intervenții cu aparență științifică;
- încurajează specialiștii mediocri să se ascundă în spatele jargonului;
- transformă gândirea critică într-un accesoriu opțional;
- iar publicul devine dependent de „ștampile”, nu de argumente.
De fapt, nu studiile validează practica, ci calitatea dovezilor, modul de aplicare și impactul real observabil. Știința e un proces ce evoluează, nu o poză definitivă sau o magie cu efecte garantate. Iar profesioniștii care înțeleg asta sunt cei care nu se ascund în spatele frazei „așa zice un studiu”, ci pot explica de ce și cum funcționează ceva.
Articol preluat de pe blogul SasSeramis, cu acordul autorului.
