• „Charmides” [sau „despre înțelepciune”] este unul dintre dialogurile de tinerețe ale lui Platon, care valorifică un termen-cheie al culturii grecești: „sophrosyne” (termen cu o semantică bogată, unele sensuri fiind: înțelepciune, stăpânire de sine, cumpătare, chibzuință sau cumințenie). Cei doi interlocutori ai lui Socrate, Critias și Charmides, sunt atât rude ale lui Platon (primul, văr al mamei lui Platon, cel de-al doilea frate al mamei filozofului), dar și două dintre cele mai odioase personaje din gruparea „celor treizeci”, cetățeni din rândurile oligarhiei care au instaurat tirania în anul 404 î.e.n., pentru aproximativ un an, după înfrângerea Atenei în războiul peloponesiac. Platon însuși fusese atras de regimul politic creat de cei 30. Dialogul este plasat de Platon în anul 432 î.e.n., deci cu mult înainte de instaurarea regimului autocrat. Se crede că dialogul a fost publicat între 388 î.e.n., anul întoarcerii lui Platon din prima călătorie în Sicilia, și 382 î.e.n., așadar după ce regimul tiranic luase sfârșit.
În traducerea românească pare că subiectul principal este „înțelepciunea” (traducere pentru „sophrosyne”). În alte limbi s-au găsit alte variante de traducere. De exemplu, în engleză s-a folosit termenul „temperance” ori, pur și simplu, termenul grecesc. Probabil că dificultatea înțelegerii dialogului are de-a face în mare măsură cu dificultățile (insurmontabile?) de traducere.
→ Iată, în esență, în ce constă dialogul:
• Socrate povestește cum s-a întors dintr-o tabără (unde participase la luptele date pentru asedierea unui ținut, Potideea, de trupele ateniene) și a intrat într-o palestră (loc în care se făceau exerciții fizice) pentru relaxare. Povestește cum a mers lupta și intră în discuție cu Chairephon, Critias și, ulterior, Charmides.
• Socrate se întreabă abrupt, cum mai stau lucrurile în ce privește „râvna pentru înțelepciune” și dacă au ieșit tineri în evidență fie prin înțelepciune, fie prin frumusețe, fie prin amândouă. Charmides, care se apropia de grup, este admirat și lăudat pentru frumusețea fizică.
• Socrate se pierde inițial cu firea în fața frumuseții corporale desăvârșite a lui Charmides, când acesta se alătură grupului. Apoi îi dă un sfat pentru cum să scape de durerea de cap pe care tânărul o avea în multe dimineți: o buruiană și un descântec, folosite împreună. Descântecul a fost învățat de la un trac, medic al lui Zalmoxis, care ar stăpâni arta de a te face nemuritor.
• Continuă Socrate: mai ales sufletul trebuie îngrijit, dacă vrem să vindecăm atât capul, cât și trupul. Iar sufletul se vindecă prin descântece, care sunt, în fapt, rostiri frumoase, iar din aceste rostiri frumoase apare înțelepciunea. Dacă Charmides este înțelept deja, tot ce are nevoie este buruiana însă.
• Socrate îl întreabă pe Charmides dacă este înțelept, dar ultimul nu știe ce să spună, că dacă spune că da, se laudă, dacă spune că nu, e nefiresc pentru cineva să spună așa ceva despre el însuși și, în plus, îl jugnește pe Critias, care tocmai spusese despre el că e înțelept.
• Socrate spune că dacă Charmides este înțelept, atunci înțelepciunea e în „ființa sa”, deci trebuie să aibă un simțământ al ei, putând spune ce este și cum este.
• Charmides spune că înțelepciunea îi pare a fi „îndeplinirea a toate cu măsură și liniștit”. Socrate are dubii în ce privește faptul că cei liniștiți ar fi înțelepți.
• Înțelepciunea este în rândul celor frumoase, spune Socrate. Iar pentru un gramatician e frumos să scrie și să citească repede, cum e frumos pentru cântăreț ori luptător să cânte și să lupte repede. Să înveți repede ceva ori să-l înveți pe altul - tot frumos este. Iscusința e un fel de agerime, nu o domolire a spiritului. Atât cele ale sufletului, cât și cele ale trupului par mai frumoase dacă sunt săvârșite rapid.
• Charmides încearcă iar să definească înțelepciunea, spunând că înțelepciunea e cea care-l face pe om să fie sfios, echivalent cu smerenia.
• Firește, Socrate nu este de acord. Îi spune interlocutorului că înțelepciunea nu e doar ceva frumos, ci și ceva bun. Invocându-l pe Homer, care spune că „Smerenia nu e bună de stăruie la omul nevoiaș”, trage concluzia că smerenia nu e bună, deși înțelepciunea e.
• Charmides încearcă iar o definire, preluată de la altcineva, spunând că înțelepciunea înseamnă „a săvârși ce-i al tău” (formulă ce se regăsește și-n alte opere ale lui Platon). Socrate este impresionat de data asta, dar spune că trebuie să lămurească sensul vorbelor, căci trebuie să fie o diferență între ce este spus și ce a fost în mintea celui care a spus aceste vorbe.
• Aici intervine Critias, care pare că e autorul vorbelor. Și începe dialogul între el și Socrate.
• Socrate: fac meșteșugarii doar ce-i al lor? Nu. Dar sunt înțelepți?
Critias, într-un discurs destul de confuz (ori cel puțin traducerea...) spune că e o diferență între „a face” și „a săvârși”, cei care fac lucruri, precum pantofarul, fiind la același nivel cu cel dintr-un bordel. Hesiod, invocat de Critias, făcea deosebire între creație, pe de-o parte, și făptuire și lucrare, pe de alta. Un lucru nu poate fi hulit niciodată, dar o creație da, dacă nu „însoțește” frumosul. Pe lucrurile bine făcute le numea Hesiod „opere”, acestea cuprinzând „lucrări” și „făptuiri”, doar acestea fiind „proprii” (asta apropo de „ce-i al TĂU”). Apoi Critias e de părere că înțelepciunea înseamnă săvârșirea celor bune. Și mai adaugă că înțelepciune înseamnă „a te cunoaște pe tine însuți”.
• Socrate: dacă înțelepciunea înseamnă a cunoaște ceva, atunci e un fel de știință a unui anumit lucru. Critias spune că înțelepciunea este o știință aparte, pentru că e singura care asigură cunoașterea ei înseși și a altor ființe, pe când celelalte științe sunt doar cunoașteri a ceva străin. Socrate: deci a fi înțelept înseamnă a știi ce știi și ce nu știi? Dar e posibil? E posibil să vezi ceva ce nu există, să ai un auz care să nu prindă sunet, să existe dorință fără obiect? Critias admite că nu. Socrate se îndoiește că poate exista o cunoaștere a cunoașterii și a necunoașterii.
• Critias spune că dacă un om stăpânește cunoașterea care se cunoaște pe sine, atunci va fi un cunoscător de sine. Socrate e de acord, dar nu înțelege cum e posibil ca acel om să știe și ce știe, și ce nu știe. Și nu crede că a cunoaște ce știi și ce nu știi sunt același lucru, căci e o diferență între a cunoaște și a nu cunoaște ce e sănătos, de exemplu. Așadar, se pare, spune Socrate, a fii înțelept înseamnă doar a ști că știi și că nu știi, dar nu și a știi ce știi și ce nu știi... Dar poate că cel care este înțelept astfel are avantajul de a învăța mai repede și de a înțelege mai bine. Apoi Socrate concluzionează, șocant pentru interlocutor, că au acceptat prea ușor că a fi înțelept înseamnă să le săvârșești pe cele ale tale. Apoi Socrate se tânguie că nu este în stare să afle natura înțelepciunii... Prinde totuși curaj după un timp, sperând că o altă abordare va avea rezultate mai bune. Dar această altă abordare e lăsată de Platon pentru un alt dialog.
• Dialogul se încheie după ce stabilesc cei de față ca Socrate să fie însoțit pentru o vreme de Charmides.
