Noam Chomsky (1962) a atras atenția asupra unei erori masiv prezente în teoretizare, remarcând faptul că o gramatică poate crea iluzia unei completitudini explicative, dar în realitate are „limitări serioase în ceea ce privește știința lingvistică”, deoarece succesul gramaticii depinde de faptul că este „cuplată cu un cititor inteligent și care înțelege”.
Această dependență neobservată de abilitatea utilizatorului nu este în regulă, deoarece este exact ceea ce teoria ar trebui să explice.
Cititorul, nu gramatica, este cel care face o parte semnificativă a muncii.
Chomsky este de opinie că: „Dependența de inteligența cititorului este atât de obișnuită încât semnificația sa poate fi ușor trecută cu vederea”.
Această încredere în abilitățile cititorului de a descifra sensul sau de a face legături logice este atât de obișnuită încât, de multe ori, nu este remarcată ca o componentă esențială a procesului de comunicare.
Chomsky subliniază faptul că, atunci când scriitorii sau vorbitorii nu explică fiecare detaliu în mod explicit, ei își asumă că cititorul are suficientă inteligență sau cunoștințe pentru a completa golurile și a înțelege mesajul corect. Aceasta este o practică comună, dar importanța sa este adesea ignorată, deoarece ne-am obișnuit cu această formă de comunicare indirectă.
Într-un fel, teoreticianul atribuie reprezentări mentale ca fiind „evaluabile semantic” pe baza propriei sale cunoașteri a adevărului, mai degrabă decât pe baza opiniilor subiectului.
În acest caz, intuițiile filosofice apar din adoptarea tacită a perspectivei unui povestitor omniscient, pe care Mario Vargas Llosa (1975) îl numește în mod adecvat dispozitivul literar al unui „filozof-narator”.
Suplimentar, lingvistul Jerry Fodor spune că: „The question is not what is obvious to the theorist; the question is what follows from the theory,” subliniind importanța de a evalua o teorie nu pe baza a ceea ce pare evident sau intuitiv pentru cel care o formulează, ci pe baza implicațiilor sale logice și a concluziilor care rezultă din aceasta.
Fodor sugerează că, în dezvoltarea unei teorii, nu contează doar ce crede teoreticianul sau ce pare evident din perspectiva sa. Ceea ce contează cu adevărat este dacă teoria respectivă produce concluzii corecte și verificabile. Cu alte cuvinte, o teorie trebuie evaluată prin prisma consecințelor sale, nu a asumpțiilor sau intuițiilor celui care a formulat-o.
Această abordare este esențială în știință și filozofie, deoarece, de multe ori, ceea ce este evident pentru un teoretician poate fi influențat de perspective subiective sau de prejudecăți. Fodor insistă că teoriile trebuie judecate pe baza coerenței interne și a capacității lor de a explica sau prezice fenomenele într-un mod care poate fi testat sau verificat empiric.
