În acest articol vorbim despre conceptul de timp, așa cum îl înțelege Kant. Iar la finalul articolului încerc să pun în context modern tot jargonul kantian menționat în articolele anterioare. Adică vreau să discut despre faptul dacă terminologia kantiană a fost luată în serios de cercetătorii mai vechi sau mai noi sau dacă ne ajută, finalmente, la ceva, pentru că, la urma urmelor, nu citim o carte doar să învățăm niște cuvinte noi ciudate, nu?
Suntem aici în ce privește CRP:
I. Teoria transcendentală a elementelor / Partea întâi. Estetica transcendentală / Secțiunea a doua. Despre timp.
Kant începe explicația conceptului de timp prin a spune că acesta nu este extras din vreo experiență oarecare, căci simultaneitatea și succesiunea nu poate apărea decât dacă reprezentarea timpului stă la baza celor două.
Mai mult, timpul este o reprezentare necesară, care stă la baza tuturor intuițiilor și care nu poate fi suprimat nicicum atunci când îl punem în relație cu fenomenele ce rezultă în urma percepției obiectelor.
Așa cum este și cazul spațiului, timpul este o formă pură (adică una care nu are la bază experiența) a intuiției sensibile.
Pentru că timpul ține de mintea umană, acesta, spune Kant, nu există în sine, nu este inerent lucrurilor ca determinare obiectivă, fiind doar forma „simțului intern”, care permite intuirea de noi înșine și a stării noastre interne.
Dar timpul pune o problemă: intuiția asociată timpului nu vine cu nicio reprezentare („nicio figură”), iar noi suplinim aceasta prin diverse analogii, una fiind aceea de a desena linii care indică axa timpului.
Timpul are valabilitate numai în raport cu fenomenele lucrurilor, nu cu lucrurile-în-sine, care nu pot fi cunoscute orice am face. Asta înseamnă că noi nu putem spune că toate lucrurile sunt în timp, ci doar că fenomenele sunt în timp.
Timpul, mai spune Kant, dispune de „idealitate transcendentală”, în sensul că nu există în lucruri (idealitate) și este pur (a priori, transcendental).
Timpul este real, chiar dacă nu ține de lucruri, el fiind forma reală a intuiției interne.
Una peste alta, gândirea lui Kant pare a fi următoarea: timpul nu poate fi identificat în Natură, ci ține de modul în care suntem noi construiți pentru a putea plasa fenomenele într-un context inteligibil. Dispare omul, dispare și timpul. Noi nu ne putem pronunța cu privire la modul în care arată lucrurile-în-sine, căci nu putem cunoaște decât conform modului nostru de a percepe, iar acesta este unul care reflectă lumea externă într-un mod stric specific omului.
Și mai este un aspect important menționat de Kant: timpul nu este un concept (universal), ci formă pură a intuiției sensibile. Ce vrea să spună cu asta? De ce timpul (și e valabil și pentru spațiu) este intuiție, nu concept. La urma urmelor, care ar fi diferența? Poate lucrurile ar fi chiar mai simple dacă am considera timpul și spațiul concepte. Spațiul și timpul trebuie să fie diferite de concepte, pentru că primele sunt cadrul generic pentru tot ce există, care conține un număr infinit de părți, spre deosebire de concepte (casă, verde, mireasă ș.a.m.d), care nu pot fi atotcuprinzătoare.
Iar acum să discutăm un pic dacă toată terminologia kantiană cu referire la modul în care interacționăm cu omul are sens sau nu.
În mod evident, de vreme ce parte din terminologie vă era străină înainte de a citi aceste articole, terminologia lui Kant nu s-a impus. Unul dintre motive este acela că nu a identificat nimeni acele componente ale minții menționate de el: intuiție, sensibilitate, senzație, intelect șamd. Dar termenii au sens în bună măsură, căci în mod evident omul își folosește simțurile pentru a interacționa cu mediul externe și intern (sensibilitate). Tot în mod evident omul își formează reprezentări cu privire la ce primește de la simțuri, chiar și în situația în care datele de la simțuri nu sunt neapărat sub formă „vizuală” (de exemplu, dacă închizi ochii și pipăi o minge cu mâinile, deși nu vezi mingea, vei fi capabil să o reprezinți mental). Creierul uman în mod evident dispune ceva asemănător cu „conceptele” kantiene, în sensul că dă o formă datelor obținute de la simțuri (culoarea roșu nu există în natură, nu există nici la nivelul ochiului, nu există nici la nivelul semnalelor electrice ce se transmit de la ochi către creier, ci apare, ca experiență subiectivă, la nivel cerebral; este, așadar, ceva ce ține de „intelect”, cum ar spune Kant). Una peste alta, Kant se apropie de modul modern de înțelegere al funcționării minții, chiar dacă, încă o dată, terminologia folosită azi nu o reflectă pe cea a lui Kant.
Am terminat cu „estetica transcendentală”, iar în articolul următor vom aborda „logica transcendentală”, adică vom vorbi despre intelect.
