Istoria ideilor este una dintre cele mai fascinate domenii de studiu când vine vorba despre specia umană, pentru că este vorba, în fapt, de o trecere în revistă a modului în care omul s-a raportat la sine și la univers. Iar felul în care a înțeles omul realitatea s-a schimbat constant, având idei diferite despre ce este el, ce este universul din jur și care este relația dintre cele două.

În continuare puteți citi cele mai importante idei din capitolul 2, dedicat evoluției ideii de suflet, din cartea „Ideas. A history of thought and invention, from fire to Freud”, scrisă de istoricul britanic Peter Watson.

Dintre toate credințele și practicile religioase vechi, sacrificiul, uman sau animal, este cel mai cel mai șocant, cel puțin din perspectivă modernă. Odată cu primele mari civilizații, sumeriană, cea egipteană ori din China, sacrificiul era practicat la scară mare; obiceiul s-a dovedit extraordinar de durabil, în India fiind înregistrat un caz și în anul 2002 (o văduvă, sacrificându-se ca urmare a morții soțului).

În Mexic copiii erau sacrificați pentru ca lacrimile acestora să atragă ploaia. În alte culturi cei cu diverse handicapuri era aleși pentru sacrificii. Porcii erau uciși pentru a forța zeii să răspundă. În Knossos, zonă cu risc seismic ridicat, s-au descoperit rămășițe ale unor copii sacrificați (civilizația minoică), cel mai probabil pentru a preveni apariția unui nou cutremur.

Dacă ideile Marii Zeițe, a Taurului (considerat zeu de multe comunități umane) și a pietrelor sacre (ce reprezentau zei ori spiritele strămoșilor) reprezintă ideile-forță ale primelor religii, sacrificiul face parte dintr-o a doua serie de idei, înainte de apariția marilor religii (creștinismul, islamul, budismul etc.).

Ce este sacrificiul? Un dar (către zeu) și o conexiune, o comunicare cu „lumea superioară”, o încercare de a forța zeii să acționeze sau să reacționeze ori, în anumite cazuri, o încercare de a-i îmblânzi.

Dar cum a apărut această idee a sacrificiului uman ori animal? Sacrificiul a apărut într-o vreme când omul considera tot ce-l înconjura, munți, dealuri, ape, o formă de viață. În India părul era sacru, pentru acesta creștea după moarte. Ritmurile naturii erau observate de om, dar nu erau înțelese, fiind, așadar, expresia unor forțe misterioase.

În unele culturi erau oferite sacrificii pentru obținerea unor recolte bune. La azteci, de exemplu, o fată tânără era decapitată la templul zeului porumbului chiar înainte de începerea strângerii recoltei. Înainte de acest sacrificiu porumbul era sacru și nu putea fi recoltat.

După ideea sacrificiului, următoarea mare idee este cea a „zeului din cer”. Existența acestor zei celești duce la conceptul de „ascensiune”, în câteva limbi vechi verbul „a muri” fiind asociat cu urcarea. Tot legat de acest nou tip de zeu este ideea de „viață de după moarte”.

Conceptul de „viață după moarte” introduce probabil cel mai important concept uman, acela de „suflet”. Căci trebuia ca ceva să supraviețuiască omului, iar corpul acestuia în mod clar nu rezista prea mult morții.

Dar sufletul nu a fost ceva pentru toată lumea pretutindeni unde a apărut ideea, ci, în multe culturi, doar pentru anumite categorii speciale. În unele culturi femeile nu aveau suflet, doar bărbații. În Groenlanda exista credința că doar femeile care au murit la naștere au suflet și trăiesc după moarte.

Omul i-a găsit diverse locuri sufletului: ochi, păr, umbră, stomac, sânge, ficat, respirație, deasupra inimii etc. Unele popoare credeau că sufletul ieșea prin cap din corp, așa că trepanările au reprezentat un ritual religios des practicat. Grecii au văzut sufletul ca „scânteia vieții”.

Pentru vechii egipteni, în corp existau trei entități: ka, ba (vezi imaginea de mai sus) și akh. Ka era un fel de dublură a omului și un spirit protector, care supraviețuia morții, într-o pictură ori o statuie; era reprezentat prin două brațe îndreptate în sus în poziție de protecție. Ba era ceva apropiat de ceea înțelegem azi prin „suflet” și era reprezentat printr-o pasăre cu cap de om. Akh era spiritul celui decedat. Greu de înțeles cu precizie aceste concepte, cum nu s-au găsit materiale scrise care să le explice foarte bine.

Dar unde merg sufletele după moarte? În iad, rai sau ceva asemănător.

Conceptul modern de suflet este o idee grecească, ce-i datorează multe lui Pitagora. Inițial, natura umană era compusă din trei entități: corpul, „psyche” - principiul vieții, localizat în cap și „thymos” - mintea ori conștiința, localizat în plămâni. Thymos nu supraviețuia morții trupului, iar psyche devenea „eidolon”, un fel de spectru al corpului. Dar în sec. VI î.e.n. „psyche” a devenit atât locul conștiinței, cât și principiul vieții. Pindar, de exemplu, credea că „psyche” era de origine divină și nemuritor. Platon credea în reîncarnare și metempsihoză. Socrate, de asemenea, credea în originea divină a sufletului.

Pentru evrei, sufletul nu a fost inițial vreo idee sofisticată. Dumnezeul lui Israel l-a făcut pe Adam din „adamah”, lut, și apoi i-a transmis suflul vieții, omul devenind „nephesh”, suflet viu.

O ultimă schimbare a ideilor centrale ale vechilor credințe a constat în înlocuirea Marii Zeițe cu zei-bărbați. Odată cu apariția orașelor a apărut și o mai mare specializare: olari, fierari, soldați, scribi, preoți - toți bărbați, femeile rămânând acasă să aibă grijă de copii. Liderii sunt aleși dintre bărbați, regii find mai importanți decât reginele, iar preoții pot oferi statutul de zei regilor.

Analiza vechilor religii scoate în evidență, așadar, câteva elemente comune și definitorii: credința în Marea Zeiță, în taur, în zeii din cer, într-un suflet care supraviețuiește morții sufletului și locuiește într-un loc din afara lumii.
Dar într-o perioadă scurtă, 750-350 î.e.n., are loc o schimbare formidabilă în gândirea omului, una care nu a putut fi explicată mulțumitor de cărturari, dar una care a dat naștere omului modern, așa cum îl știm astăzi. În această perioadă de câteva sute de ani apare Confucius în China, apar Upanișadele și Buddha în India, Zarathustra în Iran, profeții evrei, marii gânditori greci (Homer, Parmenide, Heraclit, Plato, Arhimede, Tucidide etc.). Cel mai uimitor este că această schimbare fundamentală a viziunii asupra lumii impusă de acești oameni a avut loc în diferite părți ale lumii, aproape simultan, fără ca ei să știe unii de alții. Apar marile religii, pe care le găsim și astăzi.

 

 

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.