De la certitudine la incertitudineÎn ultima parte a primului capitol din cartea lui David F. Peat intitulată "De la certitudine la incertitudine" puteţi citi o concluzie pe marginea ideilor abordate în părţile anterioare şi o interpretare originală cu privire la limitele ştiinţei care îi aparţine lui David Bohm.

 

 

 

Suspendaţi în limbaj (10)

 

DISPARIŢIA REALITĂŢII FUNDAMENTALE

Teoria cuantică a introdus incertitudinea în fizică; nu o incertitudine care provine din simpla ignoranţă, ci una fundamentală care se referă la însăşi natura Universului. Incertitudinea reprezintă preţul pe care trebuie să îl plătim pentru că am devenit participanţi la spectacolul lumii. Cunoaşterea fundamentală va fi poate accesibilă doar unor fiinţe celeste care vieţuiesc în afara Universului şi îl observă din turnurile lor de fildeş. Dar în cazul fiinţelor omeneşti vieţuirea are loc chiar în interiorul lumii materiale. Suntem cu toţi participanţi la evenimentele care au loc în Univers, iar taxa de intrare pe care trebuie să o plătim este reprezentată tocmai de acceptarea acestui grad de incertitudine.

Incertitudinea se manifestă, de asemenea, şi sub o altă formă chiar mai tulburătoare, şi anume ca element de dubiu ori neîncredere cu privire la însuşi scopul de a exista al ştiinţei şi filozofiei. Încă din vremea Greciei antice, oamenii şi-au pus întrebări cu privire la lumea în care trăim. Au încercat să descopere, prin intermediul speculaţiei şi experimentelor, o idee fundamentală care să se găsească la baza a tot ceea ce există. Oamenii de ştiinţă ai secolului al XX-lea au abordat ideea acestui fundament al realităţii spărgând materia în bucăţi din ce în ce mai mici şi astfel descoperind moleculele, atomii, particulele elementare şi, odată cu acestea, teoria cuantică.

 



Ulterior Niels Bohr a ridicat un semn de întrebare cu privire la capacitatea ştiinţei şi a minţii umane de a continua acest proces. A părut a sugera chiar că ştiinţa, aşa cum o cunoaştem, şi-a atins limitele şi nu mai poate reprezenta o modalitate de a investiga şi în continuare natura intimă a realităţii.1

Atunci când fizicianul şi filozoful Bernard DEspagnat a făcut referire la lumea subatomică folosind formula “realitate tainică”, acesta a sugerat că ceva real trebuie să existe dincolo de vălul care o tăinuieşte. Din nou, Bohr ne avertizează cu privire la validitatea unor asemenea idei. Nu putem începe să discutăm despre ce există dincolo de un asemenea văl şi nici măcar dacă există “ceva” dincolo de el despre care să se poată spune că posedă atributul de a exista. Poate, într-o ultimă analiză, nu există realitate cuantică. Poate realitatea cuantică există doar sub forma unui concept în minţile noastre.

Şi astfel ne confruntăm definitiv cu un mister. Poate că nu există fundamente la baza Universului. Poate că nu există un scop final către care ştiinţa să ţintească. Poate că noţiuni precum “existenţă” şi “niveluri fundamentale” sunt atât de efemere, încât vor dispărea la o simplă atingere.

Ceva similar s-a întâmplat în cazul unei mişcări filozofice cunoscute sub numele de “moartea lui Dumnezeu”, care îşi are originile în scrierile lui Nietzsche. Mai degrabă decât să nege existenţa divinităţii, adepţii mişcării susţineau că acest construct intelectual uman, “ideea” de Dumnezeu, conceptul omenesc al divinităţii, s-a stins, a dispărut. Ceea ce rămâne în locul său există dincolo de limitele discursului, conceptelor, ideilor şi limbajului. Ceea ce rămâne este neatins şi necontaminat de cugetarea oamenilor. Este un mister absolut.



Ne transmite teoria cuantică ideea că ştiinţa nu poate continua să dezvăluie misterele existenţei? Înseamnă asta că, la un anumit punct, un pas suplimentar nu va face decât să producă un surplus de confuzie? Teoria cuantică ne obligă să vedem limitele posibilităţilor noastre de a produce imagini, de a crea metafore şi de a împinge limbajul spre limitele sale. Pe măsură ce ne luptăm insistent să privim spre limitele naturii începem să desluşim ceva ce este ascuns dincolo de tainice umbre. Acel ceva constă din noi înşine, minţile noastre, intelectul nostru, imaginaţia noastră, toate acestea atingându-şi propriile limite.

 

_____
Notă:

1.

În tinereţe David Bohm a dezbătut cu Einstein problematica realităţii într-o suită de scrisori. Einstein a rămas fidel credinţei sale în existenţa unei realităţi independente accesibile omului prin intermediul raţiunii. Ca răspuns, Bohm a susţinut ideea că este posibil ca dincolo de nivelul prezent al cunoaşterii ştiinţifice să existe alte niveluri, surprinzătoare şi deocamdată neexplorate.

Pentru 200 de ani fizica newtoniană a fost suficientă pentru a descrie lumea, explicând, caz după caz, fenomenele naturale. Doar prin intermediul unor experimente mai rafinate fizicienii au început la finele secolului al XIX-lea să detecteze discrepanţe în legile lui Newton, pătrunzând astfel în universul cuantic. Dar, aşa cum a arătat Bohm, mecanica cuantică este necesară doar atunci când avem de-a face cu distanţe şi intervale de timp extrem de mici, ori cu energii foarte mari. Pentru restul experienţelor cu care ne confruntăm fizica newtoniană (clasică) este suficientă. Asta înseamnă că lumea cu care suntem obişnuiţi în viaţa de zi cu zi nu este deloc sensibilă la ceea ce se petrece dedesubt, la nivel atomic, nivel deci ascuns în mod atât de eficace experienţelor cotidiene încât a fost nevoie de 200 de ani de ştiinţă pentru a-l detecta.

Dar dacă sub teoria cuantică sălăşluieşte un alt nivel? Ar putea dura decade întregi de ştiinţă minuţioasă până când un asemenea nivel ar fi detectat. Şi dacă sub acel nivel există un altul şi aşa mai departe, în mod perpetuu? Poate că realitatea este infinit de subtilă, iar ştiinţa va putea doar să zgârie puţin la suprafaţa acesteia. Viziunea lui Bohm trimitea la o ştiinţă a cărei epopee să continue fără atingerea unui punct final. Iar la fiecare pas secretul următor devine încă şi mai greu de desluşit, până când ştiinţa însăşi va renunţa să mai continue, epuizată.

Bohr susţinea, totuşi, că în ceea ce priveşte capacitatea noastră de a pătrunde “realitatea fundamentală” a lumii cuantice, aceasta este condamnată să sfârşească în ambiguitate şi confuzie. Chiar şi conceptele lui Bohm cu privire la niveluri şi idei fundamentale sunt toate imagini la scară umană. Ele au la bază, de pildă, metafore arhitecturale. În chiar momentul în care deschidem gura pentru a rosti aceste întrebări, prejudiciem investigaţia noastră.

"De la certitudine la incertitudine" (12)

 

 

Traducerea este făcută cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Fii primul care comentează.

Spune-ne care-i părerea ta...
caractere rămase.
Ești „vizitator” ( Fă-ți un cont! )
ori scrie un comentariu ca „vizitator”

 



Dacă găsești util site-ul, ne poți ajuta cu o donație!
Donează
prin PayPal ori
Patron


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro