Știm cu toții cât de comercial a devenit Halloweenul, cu costume scumpe, bomboane pentru colindători și pânze de păianjen false (vă rugăm, nu le folosiți – ucid păsările!).
Dar dacă ați considerat vreodată Halloweenul o invenție americană, poate ar trebui să vă mai gândiți. De cel puțin două milenii popoarele celtice au marcat schimbările de anotimp prin festivaluri celebrate la momente bine stabilite ale anului.
Unul dintre acestea era cunoscut de galezii irlandezi și scoțieni sub numele de „Samhain” (pronunțat „sah-win”), sărbătorit la începutul iernii. În emisfera nordică, acest moment cade la sfârșitul lui octombrie, deși tradiția este anterioară calendarului nostru modern.
Samhain și ritmurile anului agricol
De Samhain, recolta era deja strânsă, ultimele animale erau aduse de la pășunile de vară, iar oamenii se pregăteau pentru iarnă.
Vechea zicală gaelică „Oidhche Shamhna theirear gamhna ris na laoigh” („în noaptea de Samhain, vițeii devin tăurași”) arată cât de strâns este legat Samhainul de ritmurile anului agricol.
Vara, în cultura gaelică, însemna viață în aer liber – tinerii urcau în dealuri pentru a supraveghea vitele, se repara acoperișul de stuf al casei, se cultivau și se recoltau ogoarele.
Iarna aducea lungi ore petrecute în interior, cu raționalizarea hranei depozitate.
Samhain devenea astfel o ultimă ocazie de a celebra natura înaintea perioadei lungi petrecute în casă.
Datoriile sezoniere erau îndeplinite. Animalele care nu ar fi supraviețuit iernii erau sacrificate, o parte din carne fiind conservată, iar alta folosită pentru o masă comună.
Se aprindeau focuri pentru o ultimă petrecere în aer liber, pentru căldură, protecție și fertilitate.
Focurile imitau probabil căldura și lumina Soarelui – pentru a ține întunericul iernii la distanță puțin mai mult și pentru a alunga răul prin împăcarea vechilor zei sau a noilor sfinți.
O credință celtică veche spunea că, în momente de tranziție precum Samhain – la granița dintre vară și iarnă – vălul dintre lumea oamenilor și cea a spiritelor se subțiază.
Astfel, ființele de dincolo sau spiritele, mai ales cele ale strămoșilor, puteau fi întâlnite rătăcind printre oameni.
Predecesorii colindătorilor de azi
Diverse activități de Samhain, consemnate încă din secolul al XVIII-lea, reflectă o combinație între teama de spirite și veselia petrecerilor cu focuri.
Multe implicau ghicirea viitorului – mai ales a viitorului soț sau soție – o practică des întâlnită.
Se făceau și farse, de obicei puse la cale de adolescenți, nu întotdeauna binevoitoare.
Porțile gospodăriilor puteau fi scoase și ascunse, lăsând animalele să rătăcească. Coșurile caselor erau astupate cu napi, blocând fumul. Casele erau bombardate cu legume, roțile căruțelor erau scoase, bărcile trase deasupra apei sau oalele de noapte legate de uși.
Unii scobeau napi și le făceau fețe grotești, în care puneau o lumină (de obicei un cărbune aprins sau un tăciune). Practica putea proveni fie din obiceiul de a purta o sursă de lumină, fie din dorința de a speria preventiv spiritele rătăcitoare. Aceasta este, cel mai probabil, originea dovlecilor sculptați de azi.
Poate că amestecul de teamă și distracție a dus la cea mai răspândită activitate de Samhain: deghizarea.
Cei care se deghizau pot fi considerați strămoșii colindătorilor moderni, dar nu era vorba de costume simpatice sau de pălării de vrăjitoare.
Deghizații puteau fi cu adevărat înfricoșători, mai ales pentru copii.
Pe insula South Uist, de exemplu, măștile erau făcute din piei de oaie pictate, combinate cu peruci din paie și haine vechi sau blănuri, care ascundeau complet persoana din interior. Uneori se adăuga și un craniu de oaie.
În acest videoclip, cu o înregistrare audio originală realizată de Peigi Macrae, vedem că pe insula South Uist tradiția scoțiană de Halloween numită Guising sau „galoshin” era încă vie și practicată de tinerii locuitori. Îmbrăcând haine vechi și pictându-și fețele, aceștia puteau ieși afară în siguranță, fără a fi recunoscuți de spiritele malefice. Totuși, se aștepta de la ei să interpreteze un cântec sau o poezie înainte de a primi vreo răsplată.
Aceștia, deghizați, mergeau din casă în casă, provocând gazdele să le ghicească identitatea, recitau versuri, ghicitori sau cântece, primeau o prăjitură sau altă hrană și își continuau drumul.
Există două explicații pentru originea obiceiului:
– fie că, ascunzându-și identitatea, oamenii evitau spiritele ostile;
– fie că îi imitau chiar pe strămoșii-spirite, încercând să-i sperie pe alții.
Ambele explicații pot fi adevărate. Ideea unei seri cu cântece, povești și hrană comună conține, fără îndoială, germenul colindatului modern.
Tradițiile se schimbă în timp
În secolele XVIII–XIX, în timpul „Evacuărilor din Highlands” și al „Marii Foamete Irlandeze”, o mare parte din populația rurală a Scoției și Irlandei a fost strămutată – adesea forțat – în America de Nord.
În aceste colonii, era firesc ca oamenii să reproducă ritualurile cunoscute, familiare și aducătoare de alinare.
Numele „Halloween” provine din tradiția creștină a „Zilei tuturor sufletelor”, celebrată pe 1 noiembrie; seara precedentă, ajunul, era „All Souls’ Eve” sau „All Hallows’ Eve”, care a devenit Halloween. Ca și în alte cazuri, peste această sărbătoare s-a suprapus vechiul festival păgân al Samhainului.
Halloweenul modern a fost, fără îndoială, puternic influențat de America de Nord, dar, dacă privim cu atenție, putem vedea încă urmele mult mai vechilor credințe celtice.
Putem accepta ideea de a marca schimbarea anotimpurilor fără a adopta întregul pachet comercial al Halloweenului contemporan.
Traducere după Samhain: the true origins of Halloween de Pamela O'Neill, lector în studii celtice, University of Sydney.
