Filozoful John Heil e de opinie că oamenii de știință și filozofii au căzut pradă unui concept la modă seducător: „emergență”, care e invocat pentru a explica viața, conștiința și curgerea timpului. Atunci când părți simple se combină, se spune că uneori produc entități noi, cu puteri pe care părțile lor nu le-ar putea prezice niciodată. John Heil e convins că „emergența” este doar un truc intelectual, care nu dezvăluie adevăruri ascunse, ci maschează ignoranța noastră. Iată mai jos rezumatul unui amplu articol publicat recent.
Conceptul de „emergență” a devenit popular în ultimele decenii, fiind invocat pentru a umple golurile științei acolo unde fizica și chimia par incapabile să explice fenomene complexe.
Viața, conștiința sau apariția particulelor fundamentale sunt adesea descrise ca „emergente”, adică rezultate ale unor combinații de elemente care, luate izolat, nu explică apariția lor. Însă „emergența” nu oferă nicio explicație reală, ba chiar introduce confuzie conceptuală.
De ce se invocă „emergența”?
Ideea a apărut în secolele XIX-XX, când oamenii de știință și filosofi au realizat că legile fizicii existente nu reușesc să explice fenomene biologice sau chimice complexe. Ulterior, problema s-a mutat spre conștiință: dacă stările mentale nu pot fi deduse din legile fizicii, atunci poate conștiința „emerge” din materia organizată.
Iată două exemple uzuale:
- viața: organismele vii sunt considerate mai mult decât suma moleculelor neînsuflețite din care sunt compuse.
- particulele elementare: în fizica modernă se consideră că particulele din modelul standard au „emers” din radiația inițială a Big Bangului, deși legile care guvernau acea radiație nu par să prevadă explicit apariția acestor particule.
Ce înseamnă de fapt emergență?
Problema este lipsa unei definiții coerente. Unii o definesc epistemic: emergența ar însemna imposibilitatea de a prezice comportamentul unui întreg pe baza părților. Aceasta este numită uneori „emergență slabă”.
Alții susțin o poziție mai radicală: „emergența puternică”, unde entitățile emergente sunt „ontologic noi”, adică apar în lume fără a fi conținute implicit în proprietățile părților.
Dacă emergența este luată în sens tare, atunci apariția vieții sau a particulelor ar fi accidentală, ceva ce nu poate fi explicat din starea anterioară a universului. Dar această perspectivă pare incompatibilă cu ideea de știință: dacă ceva apare fără cauză inteligibilă, atunci nu avem o explicație, ci doar o etichetă.
Emergență sau rezultat combinatoriu?
Criticii emergenței susțin că toate proprietățile unui întreg pot fi explicate ca rezultante ale interacțiunii părților. Exemplul roșiei este relevant: puterea ei de a se rostogoli vine din forma sferică, dar această formă nu este „o proprietate emergentă” mistică, ci rezultatul organizării părților.
Chiar și în sisteme complexe, unde părțile își modifică reciproc comportamentul, noile proprietăți sunt doar consecințe ale interacțiunilor dintre componente. Nu e nevoie să postulezi apariția unor noi entități sau forțe.
„Cauzalitatea descendentă”: ultima redută a susținătorilor emergenței
Unii filosofi și psihologi – precum Donald Campbell sau Roger Sperry – au încercat să salveze ideea de emergență introducând noțiunea de „cauzalitate de sus în jos” (downward causation). Potrivit acesteia, întregurile ar putea exercita forțe asupra părților componente. Astfel, conștiința ar ghida neuronii, organismele ar controla celulele care le compun, vârtejul de apă ar „căra” moleculele în mișcare.
Însă această analogie este iluzorie. Un vârtej nu este ceva aparte care acționează asupra moleculelor; el este ansamblul moleculelor în mișcare circulară. A spune că întregul „constrânge” părțile este o descriere poetică, nu una cauzală. Tot ceea ce se întâmplă este explicabil prin interacțiunile părților. A introduce „forțe configuraționale” noi echivalează cu introducerea de entități metafizice inutile.
Emergența nu explică nimic
Aplicat cu rigoare, conceptul de emergență este:
- slab - și se reduce la „nu putem prezice încă”, adică exprimă doar ignoranța noastră, fie
- tare - și implică apariții accidentale, ceea ce distruge orice pretenție de știință cauzală.
În ambele cazuri, „emergența” nu adaugă înțelegere reală. Este fie un nume dat unei ignoranțe metodologice, fie o metafizică mascată.
Ce trebuie făcut? Să tratăm toate fenomenele – viața, particulele, conștiința – ca rezultate ale organizării dinamice a părților, fără a introduce niveluri cauzale suplimentare. Atâta timp cât nu putem arăta ce anume face ca un întreg să producă efecte pe care părțile nu le-ar avea singure, invocarea emergenței rămâne un mod sofisticat de a spune: „N-avem explicație, dar vrem să părem că avem”.
Sursa: IAI.TV
