În ianuarie 2014, cunoscutul intelectual american Noam Chomsky a susținut o prelegere la Fundația pentru Știință și Credință (STOQ), Vatican, în care a vorbit despre evoluția cunoașterii științifice și modul în care aceasta indică spre limite ale cunoașterii umane. Mai jos puteți lectura traducerea acestei prelegeri.
Una dintre cele mai profunde intuiții despre limbaj și minte, cred eu, a fost recunoașterea de către Descartes a ceea ce am putea numi „aspectul creativ al utilizării limbajului”: utilizarea obișnuită a limbajului este, de regulă, inovatoare fără limite, adecvată circumstanțelor, dar nu cauzată de acestea – o distincție crucială – și poate genera gânduri în alții, pe care aceștia își dau seama că le-ar fi putut exprima și ei.
Având în vedere relația intimă dintre limbaj și gândire, acestea sunt, de asemenea, proprietăți ale gândirii umane. Această intuiție stă la baza teoriei științifice a minții și corpului formulată de Descartes. Nu există motive întemeiate să-i contestăm validitatea, atât cât știu eu.
Dacă este validă, implicațiile sunt de mare amploare, printre acestea numărându-se și ceea ce sugerează despre limitele înțelegerii umane, aspect care devine mai clar dacă luăm în considerare locul acestor reflecții în perioada de început a științei moderne.
Este important de menționat că, în măsura în care era fundamentată în acești termeni, dualismul cartezian era o teorie științifică respectabilă, dovedită greșită (în moduri adesea neînțelese), dar aceasta este soarta comună a teoriilor respectabile.
Fundalul acestei teorii este reprezentat de așa-numita „filozofie mecanică” – „mecanica”, în terminologia modernă. Această doctrină, originară de la Galileo și contemporanii săi, susținea că lumea este o mașină, funcționând pe principii mecanice, asemănătoare cu dispozitivele remarcabile care erau construite de meșteșugari pricepuți ai acelei vremi și care stimulau imaginația științifică în același mod în care o fac computerele astăzi; dispozitive cu roți dințate, pârghii și alte componente mecanice, care interacționează prin contact direct, fără forțe misterioase care să le relaționeze.
Doctrina susținea că întreaga lume este similară: în principiu, ar putea fi construită de un meșteșugar priceput și a fost de fapt creată de un meșteșugar extrem de iscusit.
Această doctrină avea scopul de a înlocui recurgerea la „proprietăți oculte” pe care o practicau neoscolasticii: apelul lor la „simpatii” și „antipatii” misterioase, la forme care se mișcă prin aer ca mijloace de percepție, ideea că pietrele cad și aburul se ridică deoarece se îndreaptă către locul lor natural, precum și alte noțiuni similare, care erau ridiculizate de noua știință.
Filozofia mecanică a oferit și criteriul de inteligibilitate în știință. Galileo a insistat că teoriile sunt inteligibile, conform cuvintelor sale, doar dacă putem „reproduce [postulatele lor] prin intermediul unor dispozitive artificiale adecvate”. Aceeași concepție, care a devenit ortodoxia dominantă, a fost susținută și dezvoltată de ceilalți lideri ai revoluției științifice: Descartes, Leibniz, Huygens, Newton și alții.
Astăzi, Descartes este amintit în principal pentru reflecțiile sale filozofice, dar el a fost în primul rând un om de știință activ și probabil că se considera astfel, așa cum îl vedeau și contemporanii săi. Marele său succes, considera el, a fost faptul că a stabilit ferm filozofia mecanică, demonstrând că lumea este într-adevăr o mașină și că fenomenele naturii pot fi explicate în termeni mecanici, în sensul științei de atunci.
Cu toate acestea, Descartes a descoperit fenomene care păreau să scape influenței științei mecanice. Cel mai important dintre acestea, pentru Descartes, era aspectul creativ al utilizării limbajului, o capacitate unică a oamenilor, care nu poate fi reprodusă de mașini și care nu există la animale, pe care el le considera, de fapt, un tip de mașini.
Fiind un om de știință serios și onest, Descartes a invocat, așadar, un nou principiu pentru a integra aceste fenomene nemecanice, un fel de principiu creativ. În filozofia substanței a acelor vremuri, aceasta era o substanță nouă, res cogitans, care se afla alături de res extensa. Această dihotomie constituie teoria minte-corp în versiunea sa științifică.
Au urmat apoi alte provocări: să explice cum interacționează cele două substanțe și să conceapă teste experimentale pentru a determina dacă o altă creatură are o minte ca a noastră.
Aceste provocări au fost abordate de Descartes și de adepții săi, în special de Géraud de Cordemoy; iar în domeniul limbajului, de logicienii-gramaticieni de la Port-Royal și de tradiția gramaticii raționale și filosofice care a urmat, nu strict carteziană, dar influențată de ideile carteziene.
Toate acestea fac parte din știința obișnuită și, ca multe idei științifice obișnuite, s-a demonstrat curând că sunt incorecte.
Newton a demonstrat că una dintre cele două substanțe nu există: res extensa. Proprietățile materiei, a arătat Newton, scapă limitelor filosofiei mecaniciste. Pentru a le explica, este necesar să recurgem la interacțiunea fără contact.
Nu este surprinzător că Newton a fost condamnat de marii fizicieni ai vremii pentru că a invocat proprietăți oculte, disprețuite de neoscolastici. În mare parte, Newton era de acord. El considera acțiunea la distanță ca fiind, în cuvintele sale, „o absurditate atât de mare, încât cred că niciun om care are o bună capacitate de gândire filosofică nu poate crede în ea”. Totuși, Newton a argumentat că aceste idei, deși absurde, nu erau „oculte” în sensul tradițional, disprețuit.
N.n. - „interacțiunea fără contact” și „acțiunea la distanță” invocate de Chomsky se referă la teoria gravitației a lui Newton, care presupunea că obiectele exercită o influență gravitațională unele asupra altora, printr-un mecanism obscur, care părea să presupună acțiunea de la distanță. Relativitatea generală a lui Einstein schimbă perspectiva, dar nu explică totuși cum anume materia și energia curbează spațiu-timpul.
Cu toate acestea, invocând această absurditate, recunoaștem că nu înțelegem fenomenele lumii materiale. Pentru a cita o sursă academică standard, „Prin a înțelege, Newton încă înțelegea ceea ce înțelegeau și criticii săi: a înțelege în termeni mecanici de acțiune prin contact”.
Se crede adesea că Newton a demonstrat că lumea este o mașină, urmând principii mecanice, și că putem, prin urmare, să respingem „fantoma din mașinărie”, mintea, cu ridicolul corespunzător. Faptele sunt exact opuse: Newton a eliminat mașina, lăsând fantoma intactă.
Problema minte-corp, în forma sa științifică, a dispărut într-adevăr ca fiind neformulabilă, deoarece unul dintre termenii săi, corpul, nu există într-o formă inteligibilă. Newton știa foarte bine acest lucru, la fel ca și marile minți contemporane acestuia.
John Locke a scris că rămânem într-o „ignoranță incurabilă în ceea ce ne dorim să știm” despre materie și efectele ei și că nicio „știință a corpurilor [care oferă explicații adevărate] nu este la îndemâna noastră”. Cu toate acestea, a continuat el, era „convins de incomparabila carte a domnului Newton, că este o prezumție prea îndrăzneață să limităm puterea lui Dumnezeu, în acest punct, prin concepțiile mele înguste”. Deși atracția gravitațională a materiei asupra materiei este „de neconceput pentru mine”, cu toate acestea, așa cum a demonstrat Newton, trebuie să recunoaștem că este în puterea lui Dumnezeu „să introducă în corpuri puteri și modalități de operare, dincolo de ceea ce poate fi derivat din ideea noastră de corp sau explicat de ceea ce știm despre materie”. Și datorită lucrării lui Newton, știm că Dumnezeu „a făcut astfel”. Proprietățile lumii materiale sunt „de neconceput pentru noi”, dar reale, totuși.
Newton a înțeles dilema. Pentru tot restul vieții sale a căutat o modalitate de a depăși absurditatea, sugerând diverse posibilități, dar fără să se angajeze în vreuna dintre ele, deoarece nu putea arăta cum ar putea funcționa și, așa cum a insistat întotdeauna, nu ar „imagina ipoteze” dincolo de ceea ce poate fi stabilit experimental.
Înlocuind cadrul teologic cu unul cognitiv, David Hume a fost de acord cu aceste concluzii. În cartea sa despre istoria Angliei, Hume îl descrie pe Newton drept „cel mai mare și cel mai rar geniu care a apărut vreodată pentru a împodobi și instrui specia umană”. Cea mai spectaculoasă realizare a sa a fost că, în timp ce „părea să ridice vălul de pe unele dintre misterele naturii, a arătat în același timp imperfecțiunile filosofiei mecaniciste; și astfel a readus [secretele ultime ale Naturii] la acea obscuritate în care ele au fost dintotdeauna și vor rămâne pentru totdeauna”.
Pe măsură ce descoperirile lui Newton au fost treptat asimilate de diverse domenii ale științei, „absurditatea” recunoscută de Newton și de marii săi contemporani a devenit un loc comun (cunoaștere standard). Proprietățile lumii naturale sunt de neconceput pentru noi, dar acest lucru nu contează. Obiectivele cercetării științifice au fost implicit restrânse: de la un tip de concepție ce reprezenta un criteriu al adevăratei înțelegeri în știința modernă timpurie, de la Galileo la Newton și dincolo de aceștia, la ceva mult mai limitat - inteligibilitatea teoriilor despre lume. Acesta mi se pare un pas de o semnificație considerabilă în istoria gândirii și cercetării umane, mai mult decât este recunoscut în general, deși a fost înțeles de istoricii științei.
Friedrich Lange, în lucrarea sa clasică despre istoria materialismului din secolul al XIX-lea, a observat că ne-am „obișnuit atât de mult cu noțiunea abstractă a forțelor sau mai degrabă cu o noțiune care plutește într-o obscuritate mistică între abstracție și înțelegere concretă, încât nu mai întâmpinăm nicio dificultate în a face o particulă de materie să acționeze asupra alteia fără contact imediat [...] prin spațiul gol, fără nicio legătură materială. De asemenea idei erau foarte departe marii matematicieni și fizicieni ai secolului al XVII-lea. Toți erau, într-o anumită măsură, materiali;ti autentici în sensul materialismului antic, căci considerau contactul imediat o condiție a influenței”. Această tranziție este „unul dintre cele mai importante puncte de cotitură din întreaga istorie a materialismului”, continuă el, lipsind această doctrină de orice semnificație, dacă nu chiar de semnificație totală. „Ceea ce Newton considera a fi o absurditate atât de mare, încât niciun gânditor filosofic nu ar putea ajunge la ea, este considerat de posteritate drept marea descoperire a armoniei universului făcută de Newton!”.
Concluzii similare sunt frecvente în istoria științei. La mijlocul secolului al XX-lea, Alexander Koyré a observat că Newton a demonstrat că „un model pur materialist al naturii este absolut imposibil (și o fizică pur materialistă sau mecanicistă, precum cea a lui Lucrețiu sau Descartes, este, de asemenea, absolut imposibilă)”; fizica sa matematică impunea „admiterea în corpul științei a unor fapte incomprehensibile și inexplicabile, impuse de empirism” de ceea ce este observat și de concluziile noastre din aceste observații.
Odată cu dispariția conceptului științific de corp (material, fizic etc.), ce se întâmplă cu „a doua substanță”, res cogitans/ mintea, care a rămas neatinsă de descoperirile uimitoare ale lui Newton?
Un răspuns plauzibil a fost sugerat de John Locke, tot în cadrul teologic dominant. El a scris că, așa cum Dumnezeu a adăugat materiei astfel de proprietăți de neconceput precum atracția gravitațională, ar fi putut, de asemenea, „adăuga” materiei capacitatea de a gândi. În anii care au urmat, „Dumnezeul” lui Locke a fost reinterpretat ca „natura”, o mișcare care a deschis acest subiect către cercetare. Această cale a fost explorată pe larg în anii următori, ducând la concluzia că procesele mentale sunt proprietăți ale anumitor tipuri de materie organizată.
Exprimând în mare înțelegerea comună a vremii, Charles Darwin, în note timpurii, a scris că nu este nevoie să considerăm gândirea, „o secreție a creierului”, ca fiind „mai minunată decât gravitația, o proprietate a materiei” – toate acestea fiind de neconceput pentru noi, dar acesta nu este un fapt despre lumea exterioară, ci mai degrabă despre limitele noastre cognitive.
Este de interes faptul că toate acestea au fost uitate și acum sunt redescoperite. Laureatul Nobel Francis Crick, celebru pentru descoperirea ADN-ului, a formulat ceea ce el a numit „ipoteza uimitoare”, că stările noastre mentale și emoționale sunt „de fapt doar comportamentul unui ansamblu vast de celule nervoase și moleculele lor asociate”. În literatura filosofică, această redescoperire a fost uneori privită ca o idee radicală nouă în studiul minții. Pentru a cita o sursă proeminentă, ideea radicală nouă este „afirmația îndrăzneață că fenomenele mentale sunt în întregime naturale și cauzate de activitățile neurofiziologice ale creierului”. De fapt, multe dintre aceste propuneri reiau, aproape în aceleași cuvinte, formulări de acum câteva secole, după ce problema tradițională minte-corp a devenit neformulabilă odată cu demolarea de către Newton a singurei noțiuni coerente de corp (sau fizic, material etc.). De exemplu, concluzia chimistului/ filosofului din secolul al XVIII-lea Joseph Priestley că proprietățile „numite mentale” se reduc la „structura organică a creierului”, enunțată în cuvinte diferite de Locke, Hume, Darwin și mulți alții, și aproape inevitabilă s-ar părea după prăbușirea filosofiei mecaniciste care a oferit fundamentele pentru știința modernă timpurie și criteriile sale de inteligibilitate.
Ultimul deceniu al sec. al XX-lea a fost desemnat „deceniul creierului”. În introducerea unei colecții de eseuri care analizează rezultatele, neurocercetătorul Vernon Mountcastle a formulat tema călăuzitoare a volumului ca fiind teza noii biologii, conform căreia „lucrurile mentale, ba chiar mințile, sunt proprietăți emergente ale creierului, [deși] aceste emergențe sunt… produse de principii pe care… nu le înțelegem încă” – reiterând din nou înțelegerea din secolul al XVIII-lea, practic în aceleași cuvinte.
Totuși, expresia „nu le înțelegem încă” ar trebui să ne dea o notă de precauție. Am putea aminti observația lui Bertrand Russell din 1927, potrivit căreia legile chimiei „nu pot fi reduse în prezent la legile fizicii”. Acest lucru era adevărat, determinând oameni de știință de prestigiu, inclusiv laureați Nobel, să considere chimia drept un simplu mod de calcul capabil să prezică rezultate experimentale, dar nu o știință reală. La scurt timp după ce Russell a scris acest lucru, s-a descoperit că observația sa, deși corectă, era subestimată. Legile chimiei nu ar fi putut niciodată fi reduse la legile fizicii, așa cum era fizica înțeleasă la acel moment. După ce fizica a suferit schimbări radicale, odată cu revoluția teoriei cuantice, noua fizică a fost unificată cu o chimie practic neschimbată, dar nu a existat o „reducere” în sensul anticipat.
Ar putea exista câteva lecții aici pentru neuroștiințe și filosofia minții. Neuroștiințele contemporane nu sunt atât de solide pe cât era fizica acum un secol. Există ceea ce mi se par a fi critici serioase la adresa presupunerilor sale fundamentale, în special lucrările recente ale neurocercetătorilor cognitivi C.R. Gallistel și Adam Philip King. Sloganul comun conform căruia studiul minții este neuroștiință la un nivel abstract ar putea să se dovedească la fel de înșelător ca afirmațiile comparabile despre chimie și fizică de acum nouăzeci de ani. Poate avea loc o unificare, dar aceasta ar putea necesita o regândire radicală a neuroștiințelor, ghidată poate de teorii computaționale ale proceselor cognitive, așa cum sugerează Gallistel și King.
Dezvoltarea chimiei după Newton oferă, de asemenea, lecții pentru neuroștiințe și știința cognitivă. Chimistul din secolul al XVIII-lea Joseph Black a recomandat ca „afinitatea chimică să fie acceptată ca un prim principiu, pe care nu îl putem explica mai mult decât Newton putea explica gravitația, și să amânăm explicarea legilor afinității până când stabilim un corp doctrinar, așa cum a stabilit el în privința legilor gravitației”. Cursul propus de Black a fost cel care a fost de fapt urmat, pe măsură ce chimia a reușit să stabilească un corp bogat de doctrine. Istoricul chimiei Arnold Thackray observă că „triumfurile” chimiei au fost „construite pe un fundament non-reducționist, fiind realizate mai degrabă în izolare față de știința emergentă a fizicii”. Interesant este că Thackray continuă spunând că Newton și adepții săi au încercat să „urmeze sarcina profund newtoniană și reducționistă de a descoperi legile matematice generale care guvernează tot comportamentul chimic” și să dezvolte o știință de principiu a mecanismelor chimice, bazată pe fizică și pe conceptele acesteia privind interacțiunile dintre „particulele ultime și permanente ale materiei”. Dar programul newtonian a fost subminat de „măsurarea uimitor de reușită a unităților chimice” realizată de Dalton, continuă Thackray, schimbând „întregul domeniu al dezbaterii filosofice între chimiști de la mecanismele chimice (de-ce-ul reacției) la unitățile chimice (ce? și cât?)”. Această teorie „a fost profund anti-fizicistă și anti-newtoniană în respingerea unității materiei și în ignorarea forțelor cu acțiune pe distanță scurtă”. Continuând, Thackray scrie că „ideile lui Dalton au avut succes în chimie. De aceea ele se bucură de omagiul istoriei, spre deosebire de schemele reducționiste ale newtonienilor, mai coerente filosofic, dar mai puțin reușite”.
Adoptând o terminologie contemporană, am putea spune că Dalton a ignorat „diferența explicativă” dintre chimie și fizică, ignorând fizica de bază, la fel cum fizicienii post-newtonieni au ignorat diferența explicativă dintre dinamica newtoniană și filosofia mecanicistă, respingând-o pe aceasta din urmă și reducând astfel tacit obiectivele științei într-un mod foarte semnificativ, așa cum am menționat.
Studiile contemporane asupra minții sunt profund tulburate de „diferența explicativă” dintre știința minții și neuroștiințe – în special, între teoriile computaționale ale cogniției, inclusiv limbajul, și neuroștiințe. Cred că ar fi înțelept să ia în serios istoria chimiei. Sarcina de astăzi este să dezvolte un „corpus de doctrine” pentru a explica fenomenele care par a fi esențiale ale limbajului și minții, așa cum au făcut chimiștii. Este, desigur, înțelept să ținem cont de diferența explicativă, să căutăm unificarea finală și să urmărim pașii care par promițători spre unificare, recunoscând totodată că, așa cum s-a întâmplat adesea în trecut, unificarea nu poate fi reducere, ci mai degrabă revizuirea a ceea ce este considerat „disciplina fundamentală”, baza reducerii, în acest caz științele creierului.
Locke și Hume, alături de mulți alți gânditori mai puțin cunoscuți ai vremii, au înțeles că o mare parte din natura lumii este „de neconceput” pentru noi. Existau, de fapt, două tipuri de motive diferite pentru aceasta. Pentru Locke și Hume, motivele erau în principal epistemologice. Hume, în special, a dezvoltat ideea că putem avea încredere doar în impresiile imediate, în „aparențe”. Tot restul este o construcție mentală. În special, și de o importanță crucială, acest lucru este adevărat pentru identitatea de-a lungul timpului, o problemă care își are originile în pre-socratici: identitatea unui râu, a unui copac sau, cel mai important, a unei persoane pe măsură ce acestea se schimbă de-a lungul timpului. Acestea sunt construcții mentale; nu putem ști dacă sunt proprietăți ale lumii, o realitate metafizică.
Așa cum a formulat Hume problema, trebuie să menținem „un scepticism modest într-o anumită măsură, precum și o mărturisire sinceră a ignoranței în privința subiectelor care depășesc capacitatea umană” – ceea ce, pentru Hume, include aproape tot ce depășește aparențele. Trebuie să „ne abținem de la cercetări despre natura lor reală și funcționarea lor”. Imaginația este cea care ne face să credem că experimentăm obiecte externe care au continuitate, inclusiv o minte sau un sine. Mai mult, imaginația este „un fel de facultate magică a sufletului, care… este inexplicabilă prin eforturile maxime ale înțelegerii umane”, argumenta Hume.
Un alt motiv pentru care natura lumii este de neconceput pentru noi a fost furnizat de „judiciosul domn Newton”, care aparent nu era interesat de problemele epistemologice care îi preocupau pe Locke și Hume.
Andrew Janiak, un cercetător al operei lui Newton, concluzionează că Newton considera un astfel de scepticism global ca fiind „irelevant, considerând cunoașterea naturii ca fiind posibilă”. Pentru Newton „întrebările epistemice fundamentale cu care ne confruntăm sunt ridicate chiar de teoria fizică”. Așa cum am menționat, Locke și Hume au luat în serios scepticismul bazat pe știință care a rezultat din demontarea filosofiei mecanice de către Newton, ce oferise criteriul de inteligibilitate pentru revoluția științifică. De aceea, Hume l-a lăudat pe Newton pentru că „a restaurat [secretele ultime ale Naturii] în obscuritatea în care au fost și vor rămâne mereu”.
Din aceste motive destul de diferite, marii gânditori ai revoluției științifice și ai Iluminismului au crezut că există fenomene care depășesc înțelegerea umană. Raționamentele lor par a fi de substanță și nu ușor de respins. Dar doctrina contemporană este destul de diferită. Concluziile sunt considerate o erezie periculoasă. Sunt disprețuite ca „noul misterianism”, un termen creat de filozoful Owen Flanagan, care l-a definit drept „o poziție postmodernă concepută pentru a înfige un piron de cale ferată în inima scientismului”. Flanagan se referă în mod concret la explicarea conștiinței, dar aceleași preocupări se aplică proceselor mentale în general.
„Noul misterianism” este comparat astăzi cu „vechiul misterianism”, dualismul cartezian, a cărui soartă este, în general, înțeleasă greșit. Repet, dualismul cartezian era o doctrină științifică perfect respectabilă, infirmată de Newton, care a eliminat mașina, lăsând fantoma intactă, contrar a ceea ce se crede de obicei.
Consider că „noul misterianism” este denumit greșit. Ar trebui numit „truism” – cel puțin pentru oricine acceptă principalele descoperiri ale biologiei moderne, care consideră că oamenii fac parte din lumea organică. Dacă este așa, atunci oamenii sunt ca toate celelalte organisme, având o moștenire genetică ce le permite să crească și să se dezvolte până la forma lor matură. Dintr-o simplă logică, acea moștenire care face acest lucru posibil exclude, de asemenea, alte căi de dezvoltare. Moștenirea genetică ce dă formă și scop stabilește, de asemenea, limite. Ceea ce ne permite să ne dezvoltăm picioare și brațe și un sistem vizual de mamifer, ne împiedică să creștem aripi și să avem un sistem vizual de insectă.
Toate acestea sunt, într-adevăr, truisme, iar pentru non-mistici, același lucru ar trebui să se aplice capacităților cognitive. Înțelegem acest lucru bine pentru alte organisme. Astfel, nu ne surprinde să descoperim că șobolanii sunt incapabili să parcurgă labirinturi bazate pe numere prime, indiferent de cât de mult sunt antrenați; pur și simplu nu au conceptul relevant în repertoriul lor cognitiv. În mod similar, nu ne surprinde faptul că oamenii sunt incapabili de remarcabilele performanțe de navigație ale furnicilor și albinelor; pur și simplu nu avem capacitățile cognitive, deși uneori putem reproduce realizările lor cu ajutorul unor instrumente sofisticate. Truismele se extind și la facultățile mentale superioare. Din aceste motive, cred că ar trebui să fim pregătiți să ne alăturăm companiei distinse a lui Newton, Locke, Hume și a altor „misteriani” dedicați.
Pentru acuratețe, ar trebui să analizăm conceptul de „mister”, relativizându-l în raport cu diverse tipuri de organisme. Astfel, ceea ce este un mister pentru șobolani ar putea să nu fie un mister pentru oameni, iar ceea ce este un mister pentru oameni este instinctiv pentru furnici și albine.
Respingerea misterianismului mi se pare o ilustrare a unei forme larg răspândite de dualism, un fel de dualism epistemologic și metodologic, care adoptă tacit principiul că studiul aspectelor mentale ale lumii ar trebui să fie diferit fundamental de studiul celor considerate aspecte fizice ale lumii, respingând ceea ce este considerat truism în afara domeniului proceselor mentale. Acest nou dualism mi se pare cu adevărat pernicios, spre deosebire de dualismul cartezian, care era știință respectabilă. Noul dualism metodologic, în schimb, nu cred că are nimic care să-l recomande.
Departe de a deplânge existența misterelor-pentru-oameni, ar trebui să fim extrem de recunoscători pentru aceasta. Fără limite în creștere și dezvoltare, capacitățile noastre cognitive nu ar avea nici scop. Similar, dacă moștenirea genetică nu ar impune constrângeri asupra creșterii și dezvoltării unui organism, acesta ar putea deveni doar o creatură ameboidă fără formă, reflectând accidentele unui mediu neanalizat, fiecare diferit de celălalt.
Teoria estetică clasică recunoștea aceeași relație între domeniul de acoperire și limite. Fără reguli, nu poate exista activitate creativă autentică, chiar dacă opera creativă provoacă și revizuiește regulile existente.
Respingerea contemporană a misterianismului – adică, a truismului – este destul de larg răspândită. Un exemplu recent care a primit atenție considerabilă este o carte interesantă și informativă a fizicianului David Deutsch. El scrie că progresul potențial este „nelimitat” ca rezultat al realizărilor Iluminismului și științei timpurii moderne, care au orientat știința către căutarea celor mai bune explicații. Filozoful/ fizicianul David Albert expune această teză, afirmând că „odată cu introducerea acestui obicei de a crea și evalua noi ipoteze, există un sens în care putem face orice. Capacitățile unei comunități care a stăpânit această metodă de a supraviețui, de a învăța și de a remodela lumea conform înclinațiilor sale sunt (pe termen lung) literal, matematic, infinite”.
Căutarea explicațiilor mai bune ar putea fi într-adevăr infinită, dar infinitul nu este, desigur, același lucru cu lipsa de limite. Engleza este infinită, dar nu include greaca. Numerele întregi sunt un set infinit, dar nu includ numerele reale. Nu pot identifica niciun argument aici care să abordeze preocupările și concluziile marilor „misteriani” ai revoluției științifice și ai Iluminismului.
Am rămas cu o sarcină științifică serioasă și provocatoare: aceea de a determina componentele înnăscute ale naturii noastre cognitive în limbaj, percepție, formarea conceptelor, reflecție, inferență, construcția teoriilor, creația artistică și în toate celelalte domenii ale vieții, inclusiv în cele mai obișnuite. Prin urmărirea acestui obiectiv, putem spera să delimităm domeniul și limitele înțelegerii umane, recunoscând totodată că o inteligență structurată diferit ar putea considera misterele umane drept probleme simple și s-ar mira că nu putem găsi răspunsurile, așa cum observăm incapacitatea șobolanilor de a naviga prin labirinturi bazate pe numere prime din cauza naturii cognitive specifice acestora.
Nu există nicio contradicție în a presupune că am putea explora limitele înțelegerii umane și încerca să clarificăm granița dintre problemele ce se află în raza noastră cognitivă și misterele care sunt afara acesteia. Există posibilități de investigații experimentale.
O altă abordare ar fi să luăm în serios preocupările marilor figuri ale primei revoluții științifice și ale Iluminismului: să ne concentrăm asupra a ceea ce ei considerau „de neconceput” și, mai ales, asupra motivelor lor. „Filosofia mecanică” însăși are o pretenție de a fi o aproximare a înțelegerii intuitive a lumii, o sugestie care ar putea fi clarificată prin cercetări experimentale.
În ciuda numeroaselor comentarii sofisticate, este greu să ignorăm puterea convingerii lui Descartes că liberul-arbitru este „cel mai nobil lucru” pe care îl avem, că „nu există nimic pe care să-l înțelegem mai clar și mai bine” și că „ar fi absurd” să ne îndoim de ceva ce „înțelegem în mod intim și experimentăm în noi înșine”, doar pentru că este „prin natura sa de neînțeles pentru noi”, dacă într-adevăr nu avem „inteligența necesară” pentru a înțelege funcționarea minții, așa cum specula el.
Conceptele de „determinare” și „aleatoriu” sunt în limitele înțelegerii noastre intelectuale. Dar s-ar putea dovedi că „acțiunile libere ale oamenilor” nu pot fi încadrate în acești termeni, inclusiv aspectul creativ al limbajului și gândirii. Dacă este așa, aceasta ar putea fi o chestiune de limitări cognitive – care nu ar exclude o teorie inteligibilă a acestor acțiuni, oricât de departe ar fi aceasta de înțelegerea științifică de astăzi.
Onestitatea ar trebui să ne conducă, cred, să recunoaștem că înțelegem astăzi puțin mai mult despre aceste lucruri decât înțelegea medicul și filosoful spaniol Juan Huarte acum 500 de ani, când diferenția tipul de inteligență pe care oamenii îl împărtășesc cu animalele de tipul de inteligență de nivel superior, pe care doar oamenii îl posedă și este ilustrat de utilizarea creativă a limbajului, și mergând mai departe, de cel mai înalt grad de inteligență, ilustrat în adevărata creativitate artistică și științifică.
Nici măcar nu știm dacă aceste întrebări se află în zona de acoperire a înțelegerii umane sau dacă ele aparțin acelor secrete ultime ale Naturii, despre care Hume credea că sunt destinate „acelei obscurități în care au fost și vor rămâne întotdeauna”.
Traducere și adaptare după Science, Mind, and Limits of Understanding
Imagine: Imagine: depositphotos.com
