Avem tendința să ne raportăm la fenomene și procese istorice nefamiliare ca și cum acestea ar fi excentricități nerepetabile ale naturii umane. Dar omul are abilitatea de a se obișnui rapid cu multe practici ce pot părea la un moment dat de neacceptat.
Două exemple recente: războiul (cu forma sa monstruoasă din Ucraina) și homosexualitatea (cu extensiile sale recente concretizate în evoluțiile privind identitatea de gen).
În privința homosexualității și a identității de gen, există o diferență mare între o bună parte din Occident, care s-a acomodat sau este în curs de acomodare cu ideile și practicile asociate și diverse țări unde, de pildă, homosexualitatea este pedepsită aspru, cu închisoare sau condamnare la moarte. Cu totul altfel stăteau lucrurile în Antichitate, în Roma sau Grecia antice, unde homosexualitatea, deși nu complet neproblematică, avea un grad de acceptare rezonabil, pe fondul unor justificări diverse (O excelentă sursă de lectură este cartea istoricului de origine italiană Eva Cantarella intitulată „Bisexuality in the Ancient World”, netradusă în limba română, după știința mea).
→ Citiți și: Este homosexualitatea împotriva naturii?
Ideea articolului a avut la origine maxima din titlul articolului, „Cei care nu-și amintesc trecutul sunt condamnați să-l repete”, care circulă de mai mulți ani de la un capăt la altul al planetei în mediul online, sub diverse forme. În fapt, maxima aparține filozofului George Santayana, menționată în cartea „The Life Of Reason” (netradusă în limba română, din câte știu).
În original, Santayana spune:
„Those who cannot remember the past are condemned to repeat it. In the first stage of life the mind is frivolous and easily distracted; it misses progress by failing in consecutiveness and persistence. This is the condition of children and barbarians, in whom instinct has learned nothing from experience.”
După cum se poate observa din lectura întregului paragraf, ideea nu este exact cea pe care o considerăm implicită atunci când dăm de maximă, în afara contextului original, ci are legătură cu evoluția omului. Dar și interpretarea recentă, conform căreia dacă ne cunoaștem trecutul (istoria), vom fi capabili să-l evităm, în aspectele lui cele mai hidoase - pare să aibă o doză solidă de înțelepciune. Dar chiar are? Pentru un om rațional și moral, are, dar multe dintre acțiunile oamenilor nu au în vedere respectul față de viața și bunăstarea indivizilor.
De ce este nerelevant dacă știm sau nu istorie, când vine vorba de atrocități
Presupunerea multora este aceea că dacă am ști că anumite tendințe / acțiuni ar duce la fapte abominabile, nimeni nu le-ar mai iniția. Cu alte cuvinte, știind că războiul este presărat cu orori inimaginabile ar constitui un suficient de bun pentru a descuraja orice conducător să provoace un război.
În mod evident, lucrurile nu stau așa. Iar invadarea Ucrainei de către trupele Federației Ruse dovedește asta fără dubii.
Prin urmare, întrebarea care se (tot) pune este: de ce este dispus omul, în bună parte, dacă nu în majoritate, să sprijine un război lipsit de legitimitate, cum este cel al Rusiei împotriva Ucrainei?
Întru-un articol am scris despre resorturile psihologice care-i fac pe ruși să susțină războiul și pe Putin. Într-un alt articol, tot în contextul invaziei Ucrainei de către Rusia, am vorbit despre mecanismele psihologice al susținerii unei invazii neprovocate ale unui alt popor.
Aici aș vrea să completez cu alte câteva idei constatarea că rușii (și aș generaliza, înțelegând „oamenii”) se adaptează repede cu ideea că cei din „tribul” lor, așadar reprezentanți ai lor, sunt implicați în orori de neimaginat, precum violarea femeilor și a copiilor sau, conform unor informații recente din presă, decapitarea prizonierilor (ceea ce pune rapid semnul egal în mintea multora între ruși și teroriștii islamici - ISIS).
În primul rând, nimănui nu-i pasă de istorie, atâta vreme cât vede un avantaj din ceea ce se întâmplă. Filozofiile de salon sunt una, sentimentele oamenilor sunt alta.
Sigur, dacă e să-i luăm pe ruși ca exemplu, nimeni nu vrea să fie indicat cu degetul ca fiind sursa răului, dar nici nu prea se întâmplă asta, nu?
Înclinăm să credem că propaganda deșănțată a susținătorilor regimului Putin în mass-media rusească are rolul exclusiv de a-i spăla pe creier pe compatrioții lor.
Dar cred că mecanismul mental este invers decât cel îndeobște semnalat de analiști, în sensul că propaganda răspunde, în fapt, nevoii psihologice de confirmare a corectitudinii opțiunii celor care-l acceptă sau tolerează pe Putin.
Așadar, în primul rând avem de-a face cu o validare externă a opțiunii personale, oricât de rușinoasă ar fi ea în cazul unei introspecții, iar abia apoi cu o modelare a opiniei sociale.
Acesta este, cred, un caz special pentru oricine: când trebuie să împaci și ideea că ești un om bun și drept, și pe aceea că ai o responsabilitate pentru orori înfăptuite de tine / în numele tău (ceea ce se numește în psihologie disonanță cognitivă). În astfel de situații ai nevoie de o justificare credibilă pentru partea odioasă a opțiunilor tale, iar justificarea vine din partea propagandei și a celorlalți care se străduiesc să gândească la fel.
Dacă ceea ce am afirmat mai sus este corect, ideea explică și de ce trăim cu impresia că nu suntem chiar așa ușor de manipulat precum ne spun diverși cercetători. Chiar nu suntem atât de ușor de manipulat. Dar opiniile pe care le avem sunt mai ușor de acceptat de noi înșine atunci când sunt împărtășite și de alții; cu cât nivelul validării a ceea ce credem este mai ridicat (mai mulți și mai credibili cei care ne validează opiniile), cu atât stima de sine este restaurată mai ușor.
Ar mai fi de discutat despre cum ajunge omul să se bucure de efectele unor fapte inacceptabile moralmente, cum ar fi alipirea prin forță a unui teritoriu străin, cu toate resursele umane și materiale ale acestuia.
Ori, de exemplu, cum este posibil să accepți că răpirea copiilor din teritoriul vizat pentru a fi ocupat nu este condamnabilă? Probabil contraintuitiv, impresia mea este aceea că acceptarea are la bază satisfacția impunerii propriei voințe asupra celuilalt. Așadar, satisfacția nu vine din răpirea copiilor, ci din faptul că acest act este semnul clar al impunerii voinței (chiar dacă această voință este impusă, în realitate, prin reprezentanți ai „tribului” meu, nu neapărat de mine, în persoană). Răpirea copiilor și atribuirea acestora unor familii rusești este aliniată acestui sentiment al consfințirii puterii. Inclusiv grija față de acei copii răpiți este un indicator al puterii discreționare; arăt milă, în primul rând pentru că pot asta, iar mila este un indiciu suplimentar al puterii discreționare de care dispun.
Faptul că omul este o ființă care trăiește la limita dintre măreție și bestialitate este bine stabilit de-a lungul istorie noastre. Contextul în care se poate mișca individul determină de ce parte a limitei acționează.
O ființă care participă la desfășurarea unei lupte crâncene între două armate ca la un meci de fotbal, nu este una la care să te aștepți să meargă pe calea cea dreaptă de una singură, fără restricții multiple, ale cărei violări să fie aspru pedepsite.
Lupta de la Bull Run și „galeria” de civili.
Pe 21 iulie 1861 a avut loc prima luptă realmente sângeroasă din Războiul Civil american. Bărbați și femei au venit să vadă lupta, așezându-se pe dealurile din apropierea locului unde urma ca această să aibă loc. Și-au adus de mâncare și băutură. În jur de 5.000 de soldați au murit sau au fost răniți.
Prin urmare, este fără sens să ne întrebăm dacă ne putem aștepta de la o țară sau alta să intre într-un război nejustificat. Doar în ultimele zeci de ani am avut mai multe conflicte fără motivație solidă. Ceea ce putem spera este ca specia umană să ajungă într-un moment de grație, în care va socoti că războiul este de nedorit, și să impună reguli de neocolit de orice națiune. Războiul ar totalmente interzis, iar națiunile lumii ar avea obligația de a interveni imediat, militar dacă este cazul, la orice încălcare a status-quoului. Dar, cel mai probabil, acea zi nu va veni niciodată.
Rațiunea umană este, în realitate, în multe situații, dirijată de emoții. Contează întâi ce vreau, abia apoi vine justificarea dorinței. Această realitate privind natura umană ne împiedică să avem relații decente între indivizi și între state. Această realitate a făcut posibilă agresiunea împotriva Ucrainei și va face posibile alte agresiuni în viitor.
Cunoașterea istoriei este utilă, dar nu are puterea de a evita ororile viitorului. Iar un lider dezechilibrat mental, a cărui armată deține bomba nucleară, ar putea transforma într-o zi Planeta albastră într-un crematoriu atomic cenușiu...
Credit imagine depositphotos.com
