Un mesaj ciudat, dar care captează cam ce gândesc mulți dintre cei care ocupă funcții publice importante astăzi, a fost exprimat recent de un fost ministru, care explica la un post TV că nu poate dezvălui suma cheltuită de România pentru a sprijini Ucraina pentru că imediat TikTokul va fi invadat de mesaje ce deformează realitatea.
Ascunse adânc în această formulare stau două ipoteze false: că oamenii, mulți, sunt incapabili să gândească rațional și nu pot fi convinși de mesajele adevărate ale oficialilor și că cea mai bună protecție a populației este ascunderea unor informații, cum ar fi aceea a sumei totale angajate de stat pentru a spriji un stat aflat sub agresiune armată rusă de aproape 4 ani.
Fostul ministru, instinctiv, își dorea o lume în care discursul să fie monopolul statului. Sau măcar să existe un mecanism de control al discursului public de către stat. Nu mai este posibil, cel puțin nu în democrații. Va duce asta la atomizarea societății?
Rețelele au „spart” monopolul asupra a ceea ce se discută public și cum se discută
Apariția rețelelor sociale a distrus monopolul autorităților asupra informației. Fiind un spațiu deschis tuturor, orice idee, oricât de marginală ori neserioasă în ochii autorităților, poate circula nestingherită și poate acapara discursul unor mase largi de utilizatori.
E arhicunoscut pentru „lumea bună”: rețelele sociale favorizează populismul. Cum? Algoritmii care amplifică conținutul negativ, senzațional și polarizant. Dar această constatare nu indică o fatalitate, ci, dacă e luată ca o fatalitate, trădează superficialitate.
Pe de altă parte, cei care se consideră elite cred că rețele sunt populate în largă majoritate de inși de slabă factură. Oameni care cred orice, needucați, care preferă distracția ieftină. Așa se explică și faptul că fostul prim-ministru, dar și alți politicieni, s-au trezit publicând clipuri ridicole pe rețele, crezând că astfel livrează ceva la nivelul audienței de acolo. S-a dovedit că nu au înțeles esența rețelelor. Oamenii nu votează pe cineva care simulează salvarea unei pisici. Ideile contează. Sigur, nu ambalate în stilul plictisitor al vreunui filozof la modă.
Dar rețelele fac ceva ce structurile de presă nu fac: își permit să discute orice. Critică guvernul, critică politicile guvernamentale, promovează teorii ale conspirației șamd.
Interesant este că, pe un anumit subiect, astăzi afli de regulă mai multe lucruri de la diverși pasionați de pe rețele, decât de la publicații scrise sau posturi TV, care sunt plătite de partide pentru, după cum se observă, a fi selective în ce publică.
Un lucru este clar: astăzi, dacă vrei să fii la curent cu ce se întâmplă relevant în țară, nu te poți baza pe televiziuni și pe cea mai mare parte a presei scrise.
Rețele sociale vin cu o ofertă de nerefuzat: un spațiu în care ai acces la orice idee. Structurile de presă își păstrează însă forma veche: sunt structuri care modelează și, când e cazul, blochează informația.
O parte dintre jurnaliștii din vechea gardă s-au „reprofilat”: sunt promotorii unor idei care pot fi, de multe ori, considerate conspiraționiste. În acest fel aceștia își creionează o identitate sincronizată cu noile platforme sociale. Nu sunt credibili pentru elite, dar sunt credibili pentru cei care vor să audă acele narațiuni pe care presa „mainstream” le refuză, iar oficialii le ocolesc. Și, trebuie recunoscut, uneori doar ei discută anumite subiecte de interes pentru populației. Și asta îi face credibili și apreciați. Astfel, oricât de toxice ar fi unele dintre ideile pe care le susțin, își păstrează relevanța.
Este cenzura rețelelor o soluție?
Ministrul pe care-l aminteam la începutul articolului visa la structuri care să lupte eficient cu dezinformarea. Abia atunci ar fi putut și el vorbi deschis cu publicul. Cenzura, pare a fi sugerat, este singura armă utilă astăzi, în lipsa acelor structuri. Recent, un alt ministru cerea investigații privind propagarea de „fake-news” cu privire la barajele din țară.
Pare, prin urmare, că singul gând-reflex al unora dintre oficiali este: cenzura doar ne va salva! Controlul strict al opiniilor populației!
Există această tentație pentru unii dintre cei care ocupă funcții publice: ceea ce numesc ei dezinformare să fie reglementată, să fie scoasă în afara legii, iar cei care o provoacă să fie pedepsiți.
Deși abordarea intră în clară contradicție cu principiul libertății de opinie, nu pare să mai conteze. Oricum s-a ajuns la situații ridicole, jurnaliști sau simpli cetățeni fiind aduși la poliție pentru cine știe ce opinie inofensivă pe Internet.
Dar cât de simplă ar fi cenzura? Ai nevoie de softuri scumpe și de nenumărați angajați care să verifice mesajele. Cam ce au încercat să facă marile rețele o vreme. Are statul capacitatea de a face asta? Dar statul ar trebui să meargă mai departe decât rețelele: ar trebui să identifice persoanele, să le aducă în fața unor autorități. Poate - să deschidă procese. Cât de simplu și util este? Sunt multe milioane de români în spațiul online, câteva milioane din afara țării. Pare că ar fi necesar ca jumătate de țară să verifice ce spune cealaltă jumătate. Sigur, dacă acesta este cel mai important proiect al țării, se poate; China, Rusia - au arătat că este posibil.
Ipoteza dominantă din spatele acestor solicitări „ofensive” este că cei care dezinformează sunt obligatoriu sprijiniți de ruși sau de alte entități interesate de răul României.
În fapt, de cele mai multe ori este vorba despre impotența autorităților de a informa oportun și de a fi convingătoare. Ca întotdeauna în istorie, căci de aia oratoria era la mare căutare cândva, nu contează doar ce spui, ci și cum spui.
Sigur, primul pas e... să comunici. Tăcerea nu-ți permite să măcar să încerci să direcționezi discursul public, cu atât mai puțin să-l controlezi. Iar acolo unde autoritățile nu spun nimic, imaginația semenilor noștri zburdă, de multe ori inventând cele mai trăsnite scenarii.
Sigur, soluția ușoară este să interzici. Dar este în mod evident nedemocratică.
Ascultând autoritățile, se observă că în mintea multora rezidă un gând: cei care dezinformează sunt mulți, iar cei care îi cred sunt foarte mulți, iar noi nu avem ce face, pentru că dacă primii pot fi plătiți să dezinformeze, ceilalți sunt „oameni simpli”, cred în mod sincer, pentru că sunt incapabili să discearnă adevărul de minciună, pentru că sunt imposibil de convins de adevăr.
Doar că nu are cum fi așa. Indiferent de educație, majoritatea covârșitoare a populației este în măsură să raționeze pe probleme publice majore. Sigur, ne-am dori o populație mai educată, dar să nu confundăm incapacitatea de a reda cu nuanțe, de exemplu, istoria Europei din sec. XX cu incapacitatea de a înțelege probleme, de regulă, simple care ocupă spațiul public.
Exemple comice precum cele care arată naivi care cred că va fi furată apa din baraje și dusă în alte țări - vor doar să ne convingă de un neadevăr: că parte importantă a populației este cvasi-oligofrenă. Iar scuza autorităților poate fi: ce poți să faci cu oligofrenii? Trebuie să-i păzim de ei înșiși! Să impunem cenzura! Să protejăm populația, atât de needucată și credulă, de slăbiciunea proprie minți!
Această abordare, de a prezenta câteva mesaje comice ca definitorii pentru părți mari ale unei populații - este, în sine, o formă de manipulare grosolană, atunci când este prezentată ca ceva ce merită toată atenția de autorități sau de jurnaliști. În apărarea lor, eu cred că cei care vorbesc serios despre astfel de accidente sunt sinceri, dar, oricum ar sta lucrurile, se avansează o ipoteză greșită: că mare parte a populației este oligofrenă. Nu este. Un argument la îndemână este simplu de furnizat, dincolo de studii, căci... unde sunt? Nu-i observați pe străzi, în metrou ori autobuz ori la serviciu. Dacă ar fi în așa mari cantități, ar fi greu să se ascundă de noi, nu? Că sunt unii, sigur. Dar să trăiești cu impresia că 30% din populație e imbecilă (cum se discuta la un moment dat prin SUA), care nu pricepe nimic și cu care nu merită să-ți pierzi timpul - este o... imbecilitate.
Această abordare pleacă de o altă ipoteză falsă: că elitele nu sunt infailibile. Știu „ei” mai bine ce e de discutat în public și ce nu, ce e corect și ce nu. Dar aceasta este exact semnul dictaturii.
Altfel, sigur, există conturi specializate în dezinformare. Doar asta fac, sistematic, profesionist. Aș spune că sunt două categorii: cei care fac asta pentru publicitate (și interese materiale asociate faimei obținute) și cei care urmăresc interese ilegitime (sunt plătiți de terți sau au propriile interese ilegale). Pentru astfel de situații există legislație și există instituții care să aprofundeze.
Ce e de făcut?
Cum este evident, cred, adevărata problemă nu este că oamenii spun ce cred pe rețelele sociale, iar uneori ce spun este fals, ci incapacitatea autorităților de a comunica oportun și credibil.
Un motiv pentru care anumite discuții se perpetuează la infinit, cum ar fi rolul României în conflictul din Ucraina, este tocmai acela că autoritățile evită să comunice, justificând, culmea, cu incapacitatea oamenilor de a accepta realitatea!
Cumva nu se observă absurdul situației: populația, care dezvoltă teorii ale conspirației pe Internet în lipsa unui mesaj oficial, nu este informată pentru a evita ca populația să dezvolte teorii ale conspirației pe baza mesajului oficial :) Este o consecință a ceea ce spunea domnul ministru.
Încă o dată, populația nu este imbecilă în masă. Una este să nu fi citit ultima carte a lui Nassim Taleb, alta este, de pildă, să se raporteze la problema imigrației. Când un imigrant a folost lovit cu pumnul de un bucureștean, presa și parte din masele „elitiste” au sărit pentru a-l acuza pe un politician care nu voia să aibă livratori străni, politician de care multă lume nu auzise până atunci. Să fi fost el adevărul motiv pentru incident? Puțin probabil. Dar întrebarea dificilă este următoarea: cine s-a obosit să explice vreodată, cu date și empatie, situația imigrației din România? Cine emigrează în România, de ce vine, cât câștigă, cum trăiesc imigranții la ei și la noi - și, în final, de ce avem nevoie de imigranți și cât de utili sunt?
Și nu, oamenii nu sunt așa de ușor de manipulat cum se dorește a se crede. Dacă ar fi adevărat, apare altă întrebare problematică: de ce nu-i manipulează autoritățile? De ce sunt manipulabili de persoane cărora le lipsește infrastructura, bugetul și cunoștințelor autorităților? Ce trăsătură a minții este aceasta care permite ca oamenii să fie manipulabili doar dintr-o „parte”?
În mod evident, oamenii, în majoritate covârșitoare, răspund la argumente bine formulate. Ceea ce așteaptă însă mulți este ca oamenii să creadă un oficial doar pentru că reprezintă o instituție, adică, cu alte cuvinte, să creadă orbește în autorități. Această așteptare este, firește, nerealistă. Și nesănătoasă într-o democrație.
Ce e, așadar, de făcut?
Autoritățile trebuie să fie la curent cu ce se discută în societate. Ce se discută realmente, nu cu ce se prezintă seara la postul TV X sau Y, căci posturile TV, cum știm astăzi toți, primesc sume uriașe prin diverse mecanisme de la partide, libertatea presei fiind astfel drastic limitată.
Politicienii trebuie să intre în „arenă” pentru a discuta problemele de interes pentru societate, indiferent că ei cred sau nu că subiectele respective sunt serioase. Dacă o parte a populației crede asta, în mod evident așa este.
Nu contează intențiile bune ale unui politician, explicate doar celor mai apropiați colaboratori. Degeaba salvezi economia, dacă populația resimte asta ca o pedeapsă totalmente injustă, însoțită de protecția elitelor.
Este ușor de observat că anumiți politicieni la vârf dau impresia că și-au luat concediu pentru a ocupa temporar poziția actuală. Au o treabă de făcut, iar după pleacă! Pentru că altfel este dificil de explicat lipsa de implicare în discursul public. Să lucrezi în birouri închise și întunecate nu poate fi munca esențială a unui politician de top. Nu mai vorbesc despre faptul că, în fapt, crizele sunt oportunități pentru politicieni; și pentru a se promova, și pentru a lua decizii pe care în condiții normale nu le pot lua din diverse motive.
Spectacolul (persuasiunea) este parte din comunicare. Asta înseamnă că politicienii trebuie să-și asume și acest rol, de actori, în sensul că trebuie să se străduiască să transmită mesajele într-un „ambalaj” atractiv.
Astăzi toată lumea vorbește. Politicienii au avantajul că sunt cunoscuți și că publicul se oprește asupra lor pentru acest motiv. Dar nu durează mult dacă ce aud și văd este plictistitor și necredibil. Comunicarea - pentru a fi comunicare reală astăzi - trebuie să fie atractivă, adaptată regulilor „economiei atenției” din era rețelelor sociale.
Sigur, nu e simplu și nu e pentru oricine, dar nici foarte dificil nu este. Dacă te uiți astăzi la scena politică românească, observi repede că cei care sunt poziționați în ceea ce este numit de regulă „registrul extremist” nu sunt oratori de elită, ci mai degrabă comedianți fără talent. Dar eforturile lor de a atrage atenția îi delimitează de cei care vin cu discursuri insipide, fără mesaj, fără „viață”.
În fapt, sunt încă politicieni de frunte care cred că e o calitate să vorbești și să nu spui nimic. După care se plâng că lumea crede altceva decât ce cred ei că ar trebui să creadă...
Câți dintre șefii de instituții diverse din statul român cu rol în combaterea dezinformării au apărut public în contexte care ar fi cerut prezența lor și câți au evitat să facă asta, din diverse motive, de regulă din rațiuni de auto-protecție? Câți au făcut-o în mod oportun, dacă totuși au făcut-o? Tot acest comportament facilitează/ alimentează în mod inevitabil discursul de pe rețele.
În concluzie, oricât de dureros și derutant ar fi, ar fi util să recunoaștem că problema societății moderne nu este că ne manipulează algoritmii și că avem nevoie de o cenzură dură a rețelelor sociale, ci că cei care reprezintă autoritățile statutui, oriunde, nu învață și nu sunt dispuși să comunice oportun și credibil. Și să renunțe la a mai plăti presa, care suferă, drept consecință, de problema lipsei de credibilitate mai mult ca oricând.
Controlul rețelelor ar veni cu reducerea discursului liber, a democrației. Intrarea în „arenă” a autorităților ar putea însă oferi partea de discurs ce lipsește astăzi din spațiul public.
Simpla lipire de etichete gen „extremiști” pentru anumite partide sau politicieni sau „oligofreni” pentru diverși cu diverse idei pe rețele - nu elimină problema principală: incapcitatea autorităților de a comunica eficient.
În sinteză: nu, populația nu este imbecilă în proporții semnificative. Cenzura nu are cum fi eficientă într-o lume deschisă, a rețelelor sociale. Cel mai eficient mijloc, singurul la dispoziție, în fapt, și singurul care este sincronizat cu ideea de stat democratic este - comunicarea eficientă de către autorități.
