Vă uitați la imaginea de mai jos. Frunza este, evident, verde. Dar de ce?
Frunza este verde, în acest caz, în care o vedem pe ecranul calculatorului/ telefonului, pentru că pixelii ecranului sunt verzi. Ori, altfel spus, pentru că ecranul emite o lumină verde. Dacă am fi în natură și am privi o frunză dintr-un copac, lucrurile ar fi diferite, în sensul că verdele ar fi generat de lumina reflectată de frunză. Bun, frunza este verde, dar de ce?
Frunza este verde, așadar, pentru că pixelii emit culoarea verde. Dar ce înseamnă asta? Cum ajungem noi să recepționăm ceva ca fiind „verde”?
Înseamnă că acei pixeli emit lumină cu o anumită frecvență, care la nivelul creierului, este percepută ca fiind verde. Dar de ce?
Aici lucrurile încep să devină mai complicate...
Ce știm este că celule specializate de la nivelul ochilor recepționează lumina de o anumită frecvență, iar semnalul electric trimis către creier este perceput ca „verde”.
„Verde” este o percepție pur subiectivă. Nu există independent în natură.
Această percepție nu poate explicată în cuvinte. Dacă vrei să scrii o carte pe care s-o trimiți unei civilizații extraterestre, în care să explici, printre altele, ce înseamnă „verde”, nu vei ști ce să scrii pentru a te asigura că vor înțelege. Am putea trimite ceva verde, nu? Ca atunci când se întâlnesc oameni care nu au o limbă comună: își arată obiecte unul altuia, începând ușor ușor să se înțeleagă. Am putea, așadar, trimite extratereștrilor, ca exemplu, o pagină complet verde.
Dar o pagină colorată în verde nu va ajuta... Am putea indica spre ceva verde unei ființe care un aparat senzorial similar celui uman, stabilind astfel, de comun acord, ce înseamnă verde. Dar ce ar putea însemna pagina verde pentru o ființă cu un aparat vizual care funcționează după alte reguli?
Am putea explica faptul că „verde” este ce percepem când lumina are frecvența X. Dar asta nu ar asigura deloc percepția de „verde” pe care o are un om. Ar fi același lucru cu ce percepem noi atunci când ne întâlnim cu fotoni cu frecvență din afara spectrului vizibil. Nu „vedem” nimic, nu avem nicio percepție.
Să revenim acum la întrebarea originară: care este cauza pentru care este o frunză verde? Nu știm, pentru că, în fapt, nu știm ce înseamnă „verde”. „Verde” este un termen asociat unei percepții conștiente. Nu știm care este natura acestei percepții, pentru că nu știm cum funcționează creierul și nu știm cum funcționează conștiința.
Iar să folosim creierul pentru a înțelege creierul s-ar putea să fie o sarcină imposibilă. Este foarte posibil ca utilizarea unui instrument pentru a înțelege instrumentul să fie imposibilă.
Ce am făcut mai sus este o încercare de stabilire a lanțului cauzal care arată de ce o frunză este verde. Răspunsul clasic la o astfel de întrebare (pentru că ochiul recepționează lumină cu o frecvență asociată culorii verzi) nu este pe deplin lămuritor, pentru că face este să ofere o explicație de „nivel înalt”, nu fundamentală. Nu explică mecanismul transformării unor fotoni de anumită frecvență (care, în fapt, nu au nicio culoare, căci „culoare” este ceva ce ține de creier, nu de fotoni) în percepția a ceea ce numim „verde”.
Fotoni de anumită frecvență devin „roșu”, alții, de altă frecvență, „verde”, alții, de altă frecvență, „albastru”. Fotonii lovesc retina, sunt receptați de fotoreceptori, semnale electrice sunt transmise prin nervi dedicați către creier, iar acolo are loc „magia”, acele semnale electrice devin un mesaj cu sens, conștient, devin, de pildă, verdele unei frunze.
Verdele nu există nici în frunză, nici în ochiul uman, nici în semnalele electrice propagate de la ochi la creier și nici nicăieri în interiorul creierului. Orice dispozitiv de măsură ai folosi, nu vei găsi nicăieri verdele în creierul unui om care se uită la o frunză verde.
Prin urmare, nu putem stabili o cauză și efect între culoarea verde și ceva anume care precede percepția.
Orice încercare de a explica un fenomen va merge către o cauză anterioară la infinit. Iar tipul acesta de demers excede capacitatea omului de a rezolva situația, căci, în primul rând, infinitul este un concept fără reprezentare mentală, pe care, așadar, nu-l înțelegem, deși-l folosim.
Iar această situație se aplică pentru absolut orice fenomen.
Numiți orice fenomen fizic, oricare, unde credeți că putem vorbi despre un mecanism cauză-și-efect pe care credeți că-l înțelegem complet și-l vom „dezasambla” într-un articol viitor.
În genere, mintea umană vrea să știe mai mult decât poate afla. Își atinge limitele, dar vrea să meargă dincolo de ele. Generație după generație, prin cei mai curioși și înzestrați reprezentanți ai ei, încearcă să afle: cum a începutul lumea, dacă este universul infinit, cum a apărut viața pe Terra, ce este conștiința, dacă avem liber-arbitru șamd. Dar toate se lovesc de limite biologice, care nu permit aflarea a ce nu poate fi aflat.
Neobosit, omul propune alte metode, alte idei, așteaptă ca un moment de inspirație unic să ofere răspunsul la ce nu se poate răspunde. Și, sigur, generație după generație eșuează în a oferi răspunsul ultim, pentru că și dacă ni l-ar spune cineva, nu l-am percepe, căci așa cum este absurd să cerem unei râme să calculeze soluțiile ecuațiilor relativității generale ale lui Einstein, tot așa este absurd să cerem minții umane să înțeleagă ceea ce nu poate înțelege.
Citește și:
* Limitele de nedepășit ale minții umane
* Motivul simplu pentru care nu vom înțelege niciodată conștiința și liberul-arbitru
Credit imagine depositphotos.com
