Mă gândesc uneori la moarte şi încerc să-i văd sensul. Să presupunem că am avut un noroc chior şi nu m-a lovit vreun meseriaş pe trecerea de pietoni sau chiar pe trotuar, nu m-am internat în spital cu o tăietură la deget şi m-am externat cu bacilul Koch sau nu am picat noaptea într-o gură de canal nesemnalizată şi, astfel, slavă Domnului, am ajuns la frumoasa vârsta de 90 de ani.
Timpul acum are răbdare cu mine, sunt străbunic, am pensie bună de la stat, am văzut lumea (sper pe bune că am văzut lumea...), aşadar, acum la bătrâneţe pot sta liniştit să cuget la sfârşit. Stau şi meditez aşa contemplativ, de unde-am venit (realizez că mă cam lasă memoria) şi încotro mă duc (în afară de poarta cimitirului): oare o să fiu vrednic de a cânta la harpă pe un norişor sau o să mă energizez în focul etern?
Îmi iau bastonul frumuşel, mă duc în biblioteca digitală şi fac nişte săpături (nu ştiu dacă am mai precizat, dar memoria nu mă mai ajută). Ce citesc nu-mi lasă loc de îndoială şi mă simt lămurit instantaneu: "Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce". Aflu mai multe veşti încurajatoare: "În loc luminat, în loc cu verdeaţă, de unde-a dispărut toată-ntristarea şi suspinarea...". Asta-i bine! Totuşi parcă am mai auzit asta undeva.... Sau mi se pare?... Oare aşa e de când e lumea? De atunci tot patrulează Doamna cu Coasa prin lume secerând suflete?
Caut mai departe. Nu găsesc răspunsuri. Încep să mă agit. Îmi urca tensiunea. Nu e bine. Simt că mă ia ameţeala. Oare mă duc?! Acum?! Nu se poate, n-am terminat! Mă prind disperat cu o mâna de colţul raftului, dar simt că mi se înceţoşează mintea, se aude undeva departe parcă o bubuitură şi ... întuneric.
Deschid ochii. Tot întuneric. Am murit? Asta nu-i bine. Nu poate fi Raiul. Ceva mă apasă. Sunt cărţi. Multe cărţi. Asta-i bine. Poate e, totuşi, Raiul?! Alături văd lângă mine răsturnată biblioteca din stejar vechi. Asta nu-i bine. Nu mă văd dintre cărţi. Dacă pica raftul peste mine? Aveam poate deja răspunsuri. Mă ridic cu greu şi mă arunc în fotoliu. Bastonul mi-a rămas captiv sub scândurile grele. În timp ce mă şterg de praf, tuşind din greu, ochii îmi pică pe o carte care zăcea deschisă alături...
O oră mai târziu totul mi se limpezise în minte:
Fiinţe care nu mor...
Ştiu că viaţa pe pământ a debutat acum circa patru miliarde de ani, iar genele au apărut acum 3,9 miliarde de ani, bacteriile acum 3,8 miliarde de ani şi viruşii acum 1,3 miliarde de ani.
La început nu toate fiinţele vii mureau, ci doar foarte puţine.
Unele nu mor nici în prezent. Luăm cazul unui organism foarte simplu, cum este amiba. O amibă nu are de ce să moară. O amibă "bătrână", ajunsă într-o fază avansată a vieţii, se divide pentru a se transforma în două amibe "tinere". Prin urmare nu se produce nici o moarte şi nu rezultă niciun cadavru. Vorbim aici despre procesul asexuat de fisiune (parcă am învăţat asta la biologie cândva...).
Parameciul se propagă prin conjugare, proces în urma căruia două organisme mai "vârstnice" se lipesc unul de altul si se unesc, schimbând material genetic între ele. Ulterior se separă în doua entităţi noi, "tinere". Nu moare nici unul dintre părinţi, deci nu apare nici un cadavru.
Astfel au stat lucrurile în cazul vieţii pe pământ vreme de miliarde de ani. Avem de mers pe câmpul de luptă al evoluţiei cam până acum un miliard de ani pentru a descoperi primul cadavru autentic, dovadă neîndoielnică a morţii fizice.
Şi a apărut sexul...
La început o celulă mică şi vulnerabilă căuta o alta mai mare şi mai viguroasă pentru a se împerechea cu ea, o celulă lipsită de capacitatea de a se deplasa alegea o pereche mai mobilă, astfel încât, odată cu înaintarea evoluţiei, gradul de complexitate a celulelor a crescut, iar diferenţele dintre ele au devenit mai pronunţate, astfel încât polarizarea caracterelor opuse a dus la apariţia primelor celule "feminine" şi "masculine" , totul culminând cu apariţia spermatozoidului şi a ovulului. Moştenirea genetică sau materialul ereditar era protejat într-un corp perisabil sau soma, numit "tată" şi "mamă", care după împerechere şi creşterea urmaşilor devenea inutil.
Sexul a evoluat deoarece este mai avantajos decât reproducerea asexuată, producând o varietate mai largă de urmaşi cu o şansă sporită de supravieţuire.
Moartea era şi este simpla îndepărtare a corpului sub forma unui cadavru, în vreme ce moştenirea genetică supravieţuieşte de la o generaţie la alta. Eminentul biolog şi laureat al Premiului Nobel, dr George Wald, scrie în volumul Sfârşitul vieţii:
"Moartea este eliminarea corpului după ce şi-a făcut treaba." Această treabă constă în transportarea materialului ereditar al rasei: "hrănirea lui, protejarea lui, încălzirea lui într-un organism cu sânge cald".
Deşi poate părea dur sau chiar respingător - şi ignoră în mod evident toate consideraţiile de ordin spiritual - acesta este adevărul biologic.
Pe scurt: în cazul amibei nu există sex şi nici moarte; în cazul călugăriţei sexul este moarte (femela devorează capul masculului), în cel al somonului, sexul este o pregătire iminentă pentru sfârşitul absolut. În cazul animalelor mai evoluate, inclusiv al nostru, perioada de fertilitate reproductivă este separată de moarte prin acea perioadă necesară creşterii urmaşilor. Însă în cele din urmă se atinge întotdeauna Finalul: anihilarea fizică, preţul plătit pentru reproducerea sexuată. Cu alte cuvinte, orice organism ce se reproduce sexuat, lasă în urmă un cadavru.
Logic? Sigur! Altfel spus eu deţin nemurirea, însă nu acolo unde mi-o doresc şi anume în corpul meu. O deţin în gene. Materialul ereditar fie că va mai exista vreme de o sută de ani, o mie de ani sau zece mii de ani de acum înainte, nu prea mă mai interesează. Chiar deloc.
Mi s-a oprit şi tusea. Mi s-a luminat şi mintea. Sunt fericit. Am de ales între Rai/Iad sau "integrarea în natură". Alegerea e logică.
Îmi place realitatea? Nici nu mai contează. Nu o să mă hrănesc în continuare cu himere, pentru că-i mai liniştitor.
