Vă amintiți episodul acela din Fetițele Powerpuff în care clovnul colorat este înălbit din greșeală, transformându-se într-un mim malefic, și începe să absoarbă toate culorile din Townsville, cufundându-i pe toți în tristețe (pentru publicul nostru mai tânăr, acesta)? Așa mă simt eu în ultima vreme.
În contextul acesta, m-am chinuit să găsesc un subiect cu adevărat pozitiv, ceva care să distragă atenția în timp ce oferă o oarecare alinare. Știu, cam multe cerințe pentru un text de pe Internet. Și habar nu am dacă alegerea mea va îndeplini vreuna dintre ele, dar am optat pentru empatie. În mare parte pentru că vreau să mă agăț de speranța că ar putea contracara măcar o parte din negativitatea care ne îneacă.
Dar ce este empatia?
Conform unui utilizator oarecare de pe Reddit, empatia este inutilă. Vom reveni la funcția empatiei mai târziu, dar pentru moment să încercăm o definiție mai formală. Din păcate, ca în cazul tuturor proceselor emoționale și cognitive de ordin superior, nu există o definiție clară și unanim acceptată. Dar toate definițiile au câteva elemente în comun: empatia are de-a face cu ceilalți, cu sentimentele și/ sau gândurile lor și cu resimțirea la nivel mental a lucrurilor pe care le simt aceștia (fără a ne confunda simțul propriei persoane cu al celuilalt).
Oamenii de știință disting uneori între empatia emoțională și cea cognitivă.
În cazul empatiei emoționale, resimțim direct de starea emoțională a altei persoane. Probabil că asta este imaginea empatiei pe care majoritatea oamenilor o are în minte. Un aspect important de reținut este că suntem capabili să empatizăm și cu experiențele pozitive, nu doar cu cele negative.
Spre deosebire de empatia emoțională, empatia cognitivă necesită să facem un efort conștient de a ne imagina în locul altcuiva, de a-i adopta perspectiva. Deși ar putea părea ciudat să punem asumarea perspectivei sub umbrela empatiei (aici ne gândim mai degrabă la teoria minții), cercetători precum Frans de Waal susțin că cele două ar trebui studiate împreună, deoarece ambele se bazează pe reprezentări comune ale emoțiilor (cu alte cuvinte, chiar și atunci când folosim empatia cognitivă, ne imaginăm ce simte celălalt într-o anumită situație).
Pe scurt, empatia emoțională este capacitatea de a simți ceea ce simt ceilalți, iar empatia cognitivă este capacitatea de a înțelege ceea ce simt ceilalți.
Și compasiunea?
Diferența este următoarea: empatia este cauza, compasiunea este consecința. De fapt, compasiunea este una dintre consecințele posibile. O altă posibilitate este suferința empatică. Cred că deja v-ați prins că a doua opțiune s-ar putea să nu fie cea mai bună. De fapt, în timp ce compasiunea ne motivează să ajutăm persoana aflată în suferință, ducând în cele din urmă la sentimente pozitive, suferința empatică provoacă sentimente negative și retragere.
Există mulți factori care influențează modul în care empatia se manifestă, inclusiv, dar fără a se limita la, propria noastră capacitate de reglare emoțională și convingerea că putem ajuta. Complexitatea acestui subiect necesită propriul său articol. Pentru astăzi, aș dori să țineți cont de faptul că ne putem antrena să simțim mai multă compasiune, mai degrabă decât mai multă suferință empatică.
Mecanismele empatiei
Acum că am clarificat definiția, să trecem la aspecte mai practice. În ceea ce privește mecanismele empatiei, vom urma trei direcții. În linii mari, ne vom uita la neuroni, regiuni ale creierului și modele mai abstracte.
Bineînțeles, nu putem purta această conversație fără a dezgropa fostele staruri ale neuroștiinței populare, neuronii-oglindă. Descoperiți în anii ’90, acești neuroni au fost observați ca fiind activi atât atunci când o maimuță efectua o acțiune, cât și atunci când vedea pe altcineva efectuând aceeași acțiune. De aici, ideea că neuronii-oglindă reprezintă baza neuronală a empatiei s-a răspândit rapid. Însă, pe măsură ce cercetările au avansat, a devenit clar că activitatea acestor neuroni nu este nici necesară, nici suficientă pentru un comportament atât de complex precum empatia. Astăzi, rolul neuronilor-oglindă rămâne dezbătut, dar este clar că, deși aceștia ar putea juca un rol în procesul de imitație motorie, nu reprezintă singura explicație pentru empatie.
Dacă ne uităm la regiunile cerebrale, studiile bazate pe IRMf au identificat zone precum cortexul cingulat anterior, cortexul insular sau nucleul amigdalian care prezintă semnale crescute în timpul empatiei emoționale și zone precum cortexul prefrontal și joncțiunea temporoparietală în cazul empatiei cognitive.
Dar aceste regiuni ale creierului se comportă similar în alte sarcini care au legătură fie cu procesarea emoțională, fie cu cea cognitivă, dar nu în mod specific cu empatia. Pe de o parte, acest lucru sprijină ideea că empatia implică reprezentări comune, adică în creier observăm tipare de activitate similare atât atunci când trăim o emoție, cât și atunci când empatizăm cu altcineva. Pe de altă parte, deoarece aceste regiuni sunt activate în atât de multe sarcini, este dificil să tragem concluzii cu privire la rolul lor. Pe măsură ce neuroștiințele se concentrează din ce în ce mai mult pe o abordare bazată pe rețele neurale, ar putea fi interesant să vedem dacă interacțiunile dintre regiuni, mai degrabă decât activitatea regională izolată, ne oferă indicii mai clare despre mecanismele empatiei în creier.
În cele din urmă, avem o abordare mai abstractă. Un mod de a explica funcționarea empatiei este modelul percepție-acțiune (PAM) propus de Frans de Waal (unul dintre cei mai influenți cercetători ai empatiei) împreună cu Stephanie Preston. Deși nu se bazează exclusiv pe neuronii-oglindă, acest model sugerează că imitarea sau mimica stau la baza empatiei: observarea unei persoane aflată într-o anumită stare generează o activitate similară în creierul nostru (deși nu neapărat identică). Totuși, această activitate inițială poate fi influențată de starea noastră internă, convingeri, experiență, cultură etc. Cu alte cuvinte, nu suntem niște automate care mimează fără discernământ și empatizează la întâmplare, dar atunci când empatizăm, creierul nostru prezintă o activitate similară.
În cadrul modelului percepție-acțiune, empatia emoțională se bazează pe acest mecanism fundamental de mimică, iar empatia cognitivă se suprapune peste partea emoțională, permițându-ne în cele din urmă să adoptăm perspectiva celorlalți și, poate, să-i ajutăm.
Nu toți cercetătorii sunt de acord cu premisa de bază a PAM, conform căreia empatia pornește de la imitare pasivă. Alte modele, cum ar fi modelul simulării, susțin că recreăm intern gândurile și emoțiile celorlalți, ceea ce face din empatie un proces activ, de sus în jos, în timp ce modelele de învățare socială și cele culturale consideră empatia un comportament învățat, influențat de mediul înconjurător.
Această diversitate arată că empatia este un concept multidimensional. Deși încă nu avem o imagine completă a mecanismelor sale, se pare că ea rezultă dintr-o interacțiune complexă între răspunsuri automate, procese cognitive și învățare socială. Iar două dintre acestea pot fi cu siguranță antrenate.
Când începe empatia?
În spatele acestei întrebări se ascunde, de obicei, alta: ne naștem cu empatie sau o dobândim pe parcurs? Ca o paranteză: nu ne naștem nici cu control deplin al vezicii urinare, dar nimeni nu susține că e o construcție socială inutilă. Este greu de studiat acest aspect, deoarece nu putem întreba copiii mici cum se simt sau dacă își pot imagina perspectiva părinților. Așa că oamenii de știință folosesc diferite măsurători indirecte. De exemplu, plâng bebelușii când aud plângând alți bebeluși? Uneori. Imită fețele fericite/triste/înfricoșate? Depinde de vârstă. Copiii mici îi consolează pe cei care sunt supărați? Din nou, depinde de vârstă.
Fără să intrăm în toate detaliile studiilor, datele sugerează că empatia nu este complet dezvoltată la naștere, ci se formează în primii ani de viață, odată cu maturizarea creierului. Empatia emoțională apare între 1 și 2 ani, iar empatia cognitivă se dezvoltă mai târziu, între 4 și 6 ani.
Au și alte specii empatie?
Da. Multă vreme, răspunsul a fost „nu”, apoi subiectul a devenit controversat. Astăzi, avem dovezi solide că empatia nu este exclusiv umană, ci apare la numeroase specii. Printre exemple se numără maimuțele, rozătoarele și (preferatele mele, de departe) elefanții.
În general, speciile sociale cu un grad ridicat de encefalizare (= creiere mari) tind să manifeste comportamente empatice, ajutând alți membri ai grupului chiar și atunci când nu au nimic de câștigat sau chiar atunci când a ajuta înseamnă a renunța la propriile beneficii, cum ar fi hrana suplimentară.
Așadar, este utilă empatia?
Se prăbușește societatea dacă empatia dispare brusc? Sau avea dreptate utilizatorul Reddit? Desigur, empatia nu este un instrument perfect. Creierul nostru tinde să empatizeze mai mult cu cei pe care îi percepem ca fiind asemănători, iar prea multă empatie emoțională poate duce la epuizare. Dar în forma descrisă aici, empatia este utilă. Ea ne permite să îi înțelegem pe ceilalți și lumea din jurul nostru și ne motivează să îi ajutăm pe cei aflați în dificultate.
Faptul că acest comportament se dezvoltă devreme în viață și este prezent și la alte specii este, de asemenea, un indicator al faptului că empatia a funcționat din punct de vedere evolutiv. Mai practic, unele studii preliminare arată că intervențiile bazate pe empatie pot reduce discursul instigator la ură pe rețelele sociale. Și, să fim sinceri, a-i ajuta pe ceilalți ne face să ne simțim bine. Așa că, per total, nu aș renunța la empatie prea curând.
-- Citește și: Care este diferența dintre un sociopat, psihopat și un narcisist?
Referințe:
• Decety, J., & Holvoet, C. (2021). The emergence of empathy: A developmental neuroscience perspective. Developmental Review, 62, 100999
• De Vignemont, F., & Jacob, P. (2012). What is it like to feel another’s pain?. Philosophy of science, 79(2), 295-316.
• De Waal, F. B., & Preston, S. D. (2017). Mammalian empathy: behavioural manifestations and neural basis. Nature Reviews Neuroscience, 18(8), 498-509.
• Ferrari, P. F. (2024). Understanding Empathy and De Waal’s contribution within the fields of social neurosciences. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 105870.
• Gallagher, S. (2012). Empathy, simulation, and narrative. Science in context, 25(3), 355-381.
• Hangartner, D., Gennaro, G., Alasiri, S., Bahrich, N., Bornhoft, A., Boucher, J., … & Donnay, K. (2021). Empathy-based counterspeech can reduce racist hate speech in a social media field experiment. Proceedings of the National Academy of Sciences, 118(50), e2116310118.
• Jami, P. Y., Walker, D. I., & Mansouri, B. (2024). Interaction of empathy and culture: a review. Current Psychology, 43(4), 2965-2980.
• Preston, S. D., & De Waal, F. B. (2002). Empathy: Its ultimate and proximate bases. Behavioral and brain sciences, 25(1), 1-20.
• Singer, T., & Klimecki, O. M. (2014). Empathy and compassion. Current biology, 24(18), R875-R878.
• Slote, M., & Slote, M. (2020). The Many Roles of Empathy. Between Psychology and Philosophy: East-West Themes and Beyond, 61-92.
Articol preluat de pe neurofrontiers.blog, cu acordul editorului.
Credit imagine: pexels
