Caria dentară. Scurt istoric. Rolul salivei

De-a lungul timpului definiţia cariei dentare s-a modificat, evoluând de la un simptom ce apare în cursul evoluţiei – cavitatea carioasă, la conceptul de boală carioasă, termen aflat în uz pentru a descrie o patologie complexă şi foarte variată.

Caria dentară a fost descrisă încă din antichitate, dar definiţia s-a limitat la câteva simptome, cauzele fiind neclare. Cuvântul carie provine din latinescul „caries”, care înseamnă „putred”, fenomen caracteristic lemnului. În Europa medievală termenul a fost folosit pentru a descrie leziuni cu pierdere de ţesut dur – osteomielita şi caria dentară. După un timp a fost preluat definitiv de limbajul medical, deoarece descria foarte sugestiv leziunea în stadiul de cavitate.

Începând cu secolul XIX, cercetarea în domeniul cariologiei s-a îndreptat spre identificarea factorilor etiologici , astfel s-a putut defini clar conceptul de carie dentară. Sfârşitul secolului XX a adus noi schimbări. Caria dentară începe să fie privită ca o afecţiune dieto-bacteriană (1978), infecţioasă (1995) şi transmisibilă (Caufield, 2005).

Se consideră că leziunile carioase sunt manifestări ale unui dezechilibru între ionii de calciu şi fosfat din ţesutul dentar şi salivă, bacteriile având rol de mediator.

Caria dentară este o boală infecţioasă, favorizată de un dezechilibru la nivelul cavităţii orale, având ca rezultat demineralizarea ţesuturilor dure dentare.

Caria dentară a fost considerată o boală a civilizaţiei moderne, dar acest concept este parţial adevărat. În prezent este foarte răspândită, dar caria dentară a fost prezentă din cele mai vechi timpuri şi nu este specifică doar omului – studii efectuate pe maimuţe antropoide (cimpanzei) au arătat că şi acestea dezvoltă carii dentare, dieta lor fiind omnivoră cu multe fructe.

Caria dentară a fost  evidenţiată la hominizi cu o incidenţă mai mică de 1%. În neolitic prevalenţa creşte la 5%, o valoare pe care o întâlnim şi astăzi în triburile primitive izolate. Creşterea gradată a prevalenţei din neolitic şi până în epoca modernă, a cunoscut o perioadă de accelerare în ultimele sute de ani. Această creştere a prevalenţei se explică prin modificarea dietei de-a lungul istoriei.

Prima modificare majoră a dietei a fost determinată de trecerea de la alimente provenite din vânat şi cules (carne şi fructe), la o alimentaţie bazată pe cereale bogate în amidon, disponibilă odată cu apariţia primilor agricultori. Civilizaţia antică egipteană era mai puţin afectată de cariile dentare, probabil datorită lipsei lipsei carbohidraţilor rafinaţi din alimentaţie; cei mai afectaţi de cariile dentare fiind persoanele cu rang înalt datorită înlocuirii unor cereale cu făina, în timp ce nivelul de afectare în rândul claselor sărace era extrem de redus, sub 2% deoarece aceştia nu îşi permiteau acest aliment.

A doua modificare majoră a dietei a fost introducerea zahărului rafinat în alimentaţie. Odată cu dezvoltarea industriei şi a comerţului, costurile de producere a zahărului au scăzut, astfel încât acest aliment a devenit disponibil pentru toate clasele sociale. Introducerea zahărului în alimentaţie a marcat debutul perioadei în care boala carioasă a devenit epidemică. Datorită acestui eveniment, caria este considerată o afecţiune a civilizaţiei moderne, prevalenţa în prezent în ţările dezvoltate fiind de 90 – 95%.

Evoluţia cariei dentare de-a lungul timpului

Prevalenţa cariei dentare în România

Informaţiile referitoare la cariile dentare din România sunt destul de sărace, iar loturile studiate sunt reduse ca număr şi insuficient de reprezentative pentru populaţia totală. Câteva studii efectuate între anii 1986 şi 1992, pentru vârsta de 6 ani, respectiv 12 ani, au arătat că pentru copiii de 7 ani prevalenţa cariei la dentiţia temporară era de 86%, iar la dinţii permanenţi de 39%, în timp ce la copiii de 12 ani prevalenţa cariilor la dentiţia permanentă era de 90%.

61% dintre copiii de 6 ani prezintă o afectare severă a dentiţiei temporare inclusiv incisivii. 43% dintre copiii de 12 ani prezintă acelaşi tipar, dar valabil pentru dentiţia definitivă.

Studii efectuate pentru adulţii din mediul urban, în perioada 1994 -1995, au arătat că 72% dintre cei cu vârste cuprinse între 25 şi 44 de ani prezintă depozite de tartru şi sângerări gingivale. Studiul semnalează o educaţie sanitară deficitară şi igienă orală deplorabilă. Doar 24% dintre cei care au participat la studiu au apelat la tratament stomatologic în ultimul an, iar pentru 39% dintre aceştia, ultima vizită la cabinetul stomatologic s-a finalizat cu extracţie dentară.

Mai recent, un studiu efectuat în judeţul Iaşi a stabilit o prevalenţă a cariei dentare de 66,7% la adulţii cu vârsta cuprinsă între 35 şi 44 de ani.

Cel mai ridicat nivel de afectare a fost observat la cei care provin din zonele rurale sau cei cu un nivel socio-economic scăzut (studiu efectuat în 2007).

Rolul salivei în etiopatogenia cariei dentare

Saliva intervine în reglarea homeostaziei cavităţii bucale. Bacteriile din cavitatea orală sunt influenţate de mediul lichid în care trăiesc. Saliva este rezultatul excreţiei glandelor salivare majore (parotide, submandibulare şi sublinguale) şi minore, diseminate la nivelul mucoasei bucale. Saliva este sterilă, dar se contaminează imediat după ce părăsește orificiul de excreţie al glandei.


Rolul salivei:

•    Protejează şi repară ţesuturile orale agresate în timpul masticaţiei
•    Intervine în deglutiţie şi respiraţie
•    Intervine în actul vorbirii
•    Facilitează percepţia senzaţiilor gustative
•    Iniţiază digestia polizaharidelor şi a lipidelor prin acţiunea amilazei salivare, respectiv lipazei linguale
•    Îndepărtează bacterii, substanţe produse de acestea şi nutrienţii lor

Persoanele cu hiposalivaţie prezintă un risc crescut de contaminare cu streptoccocus mutans şi alte specii de bacterii acidurice; acestă modificare în microbiota orală produce carii şi favorizează candidoza.

Saliva intervine în selecţia bacteriilor, influenţând capacitatea de colonizare şi supraviețuirea anumitor specii bacteriene prin selecţie pozitivă şi negativă.

Hipersecreţia salivară (denumită şi sialoree) poate fi fiziologică sau patologică. Secreţia salivară creşte în timpul erupţiei dentare şi în prima jumătate a perioadei de sarcină. Patologic, hipersecreţia salivară apare în orice proces inflamator sau de iritare a regiunii oro-faringiene.

Saliva contribuie la menţinerea sănătăţii şi integrităţii dinţilor prin epurarea şi neutralizarea substanţelor care pot deteriora ţesuturile dentare. De asemenea, aceasta determină diluarea sau epurarea substanţelor aflate în tranzit în cavitatea bucală (alimente, medicamente), dar şi a bacteriilor. Datorită acestor mecanisme, glucidele sunt eliminate rapid prin reflex de deglutiţie, contribuind la limitarea substratului nutritiv al bacteriilor. Acelaşi mecanisme sunt folosite şi pentru eliminarea substanţelor acide introduse în cavitatea orală, scurtând perioada în care acestea vor agresa smalţul dentar.

Studiile care au analizat legătura dintre carii şi concentraţia unor componente salivare au demonstrat rolul salivei ca factor carioprotectiv:
• Scăderea fluxului salivar şi a capacităţii de tampon a pH-ului se asociază cu un nivel crescut de apariţie a cariilor.
• Saliva indivizilor carioimuni (nu prezintă carii) influenţează puternic agregarea bacteriilor şi mai puţin aderenţa acestora în cavitatea bucală, comparativ cu persoanele care prezintă carii dentare.
• Saliva subiecţilor carioimuni inhibă mult mai eficient creşterea, aderenţa şi producţia de acid, astfel contribuind la diminuarea plăgii bacteriene, un factor de risc în apariţia cariilor dentare.