Splina. Funcţii, structură, patologie

Splina este un organ limfoid secundar, situat în partea stângă a abdomenului. Splina este un organ nepereche, care aparţine sistemului circulator. Are o culoare brun-roşcată şi o greutate de 180-200 g. Mai multe detalii, în cele ce urmează.

Ocupă loja splenică, ce este cuprinsă între colonul transvers, diafragmă şi stânga lojei gastrice. Dacă rinichii sunt comparaţi cu un bob de fasole, splina este comparată cu un bob de cafea. Vârful splinei este îndreptat în sus şi înapoi, spre coloana vertebrală, iar baza este în jos.

Funcţii

Splina este un organ ce deţine un rol important în funcţia de apărare a organismului. Ea este un organ limfoid secundar: în interiorul splinei limfocitele de tip B şi tip T devin mature din punct de vedere funcţional. Splina mai participă la procesele de degradare a hematiilor îmbătrânite şi este un organ de depozitare a sângelui. În cazul în care organismul are nevoie de mai mult sânge (de exemplu, în efort) sau în unele situaţii patologice (de exemplu, hemoragii), splina trimite în circulaţie cele 200-300 de grame de sânge pe care le depozitează. Acest organ intervine şi în metabolismul fierului. La făt, splina are şi o altă funcţie: eritropoieza (aici se formează eritrocite), însă treptat, această funcţie va fi îndeplinită numai de către măduva hematogenă. Cu toate acestea, la adult, dacă intervine o distrugere a măduvei hematogene, splina îşi reia funcţia de eritropoieză.

Structură

Splina este un organ intraperitoneal, adică este învelită la exterior de peritoneu (membrană a cavităţii abdominale). Peritoneul formează două ligamente care leagă splina de alte două organe: pancreas (ligamentul pancreatico-splenic) şi stomac (ligamentul gastro-splenic).

Din punct de vedere morfologic este formată din capsulă, stromă şi parenchim. Capsula înveleşte splina şi este formată din ţesut conjunctiv dens, care pătrunde şi în interiorul organului, formând canale pentru vasele de sânge şi nervi. Parenchimul splinei este împărţit în două zone denumite pulpa albă şi pulpa roşie. Pulpa albă asigură rolul imunologic al splinei prin „dotarea cu arme” a limfocitelor – limfocitele vor avea imunoglobuline pe suprafaţă pentru a putea apăra organismul de microbi. Procesele sunt mult mai complexe şi implică şi alte organe – timusul şi măduva hematogenă. Astfel, limfocitele dezvoltă receptori pe suprafaţă pentru a recunoaşte orice structură ce nu aparţine organismului. Pulpa roşie asigură funcţia de depozit a splinei.

Degradarea hematiilor

Durata de viaţă a hematiilor este de 120 de zile. După trecerea acestei perioade, eritrocitele sunt distruse în splină, ficat sau direct în circulaţie. Acest proces de distrugere are loc deoarece după încheierea perioadei amintite, hematiile prezintă unele modificări (creşte consumul de oxigen, devin deshidratate), de aceea ele vor fi reţinute în splină şi eliminate din fluxul sanguin. Este foarte important ca hematiile să consume puţin oxigen, pentru ca randamentul lor să fie maxim (amintim că hematiile transportă gazele respiratorii, iar dacă ar consuma mult oxigen, acest gaz nu ar mai ajunge unde trebuie, adică la ţesuturi şi organe).

În splină sunt oprite hematiile anormale, iar sistemul de selecţie este foarte sensibil şi permite chiar şi „sechestrarea” hematiilor cu cele mai minime modificări. Din vasul de sânge, hematia ajunge în pulpa albă a splinei, apoi în pulpa roşie. În vasele de sânge din pulpa roşie hematiile vor circula foarte lent deoarece peretele acestor vase este căptuşit cu macrofage (celule mari ce realizează fagocitoza).


Patologie

Cea mai des întâlnită afecţiune a splinei este splenomegalia (creşterea în dimensiuni a splinei). Această afecţiune poate avea drept cauze cancerul sau unele infecţii. Când o splină cântăreşte aproximativ 500 g se consideră că pacientul suferă de splenomegalie.

Splenotocmia este procesul prin care splina este îndepărtată chirurgical. Este indicat acest procedeu chiar şi în urma traumatismelor ce au afectat splina. Splenotocmia este compatibilă cu viaţa.