Eutanasia. O introducere

Există vreo diferenţă între a fi în viaţă şi a trăi? Animalele sunt vii, copacii sunt vii, chiar şi o roşie este vie. A trăi nu înseamnă doar a fi capabil să îndeplineşti funcţiile şi nevoile primare. Există mari diferenţe între a fi viu şi a trăi.

Putem să ne imaginăm un bolnav de cancer care mai are de trăit câteva săptămâni, pentru care nu este există tratament curativ şi îşi aşteaptă moartea în dureri atroce domolite doar de opiacee (morfină). Asemenea evenimente se produc frecvent în lumea medicală şi au dus la apariţia eutanasiei. Eutanasia poate fi definită ca provocarea de către medic a unei morţi precoce şi nedureroase pentru bolnavii incurabili. Poate fi împărţită în eutanasie activă – este făcută la cererea pacientului sau eutanasie pasivă – abţinerea de la anumite intervenţii medicale duce la moartea pacientului (deconectarea de la aparate).

Eutanasia a fost acceptată legal şi moral în diferite perioade din istoria omului. În Grecia şi Roma antică existau situaţii când era permis să ajuţi o persoană să moară. În Sparta se practica pruncuciderea pentru copiii care la naştere nu erau sănătoşi sau prezentau diverse malformaţii (evenimente menţionate de scriitorul grec Plutarh). Impunerea bisericii pe plan social a făcut ca eutanasia să fie interzisă. Creştinismul, iudaismul sau islamismul care consideră viaţa ca fiind sacră, au condamnat vehement eutanasia. Probabil o moştenire religioasă, astăzi legislaţia multor ţări prevede sancţiuni penale pentru eutanasiere.

În 1935 şi 1938 au apărut organizaţii care militau pentru legalizarea eutanasiei în Marea Britanie sau în SUA. În 1979 în Marea Britanie este publicat primul ghid pentru sinucidere de către organizaţia EXIT, urmat de lucrarea „Lasă-mă să mor înainte de a mă trezi”. În ultimele decenii, legislaţiile unor ţări au permis această practică, dar se dezbat încă probleme de ordin moral şi legal. Au existat referendumuri pentru legalizarea eutanasiei în California şi Washington. În SUA există o adevărată mişcare pro-eutanasie care promovează dreptul de a muri fără durere în cazul unor boli incurabile.

În Olanda este legalizată şi eutanasia. Anual, aici sunt 5.000 de cazuri de eutanasie activă. Aceasta se face doar dacă pacientul este conştient şi îşi dă acordul explicit şi în mod repetat, boala de care suferă pacientul este incurabilă şi produce dureri foarte mari, iar orice act terapeutic a fost epuizat. Procedura completă este destul de greoaie şi necesită îndeplinirea mai multor cerinţe.


Considerente religioase

Un medic şi filozof iudaic, Maimonides scria în lucrările sale că o persoană care este pe moarte trebuie respectată la fel ca o persoană în viaţă şi sănătoasă. Atât coranul cât şi biblia condamnă gestul sinuciderii prin trimiterea sufletului în iad (sau în orice mediu mai puţin plăcut), existând în decalog o poruncă care îţi interzice să ucizi.

Din punctul de vedere al bisericii, doar Dumnezeu are dreptul de a decide când viaţa nu mai are valoare, dar tot biserica împărţea viaţa şi moartea prin inchiziţie sau cruciade. Datorită bisericii lumea a cunoscut o perioadă de frânare în evoluţia sa. Inchiziţia a ţinut pe loc dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei, acum biserica („spălată pe mâini” de aceste fapte) critică şi condamnă vehement eutanasia.

Un alt aspect al eutanasiei trebuie privit prin prisma transplantului de organe. Progresul medicinei poate duce la abuzuri în privinţa eutanasiei, unele organe fiind recoltate de la pacienţii la care creierul este mort, iar activitatea celorlalte organe este menţinută cu ajutorul unor aparate.

Eutanasia nu trebuie privită ca o practică monstruoasă şi criminală. Ţinerea în viaţă a unui pacient doar cu ajutorul aparatelor aduce spitalului costuri mari, iar familiei o poză 3D a pacientului. La 2 ani de la instalarea stării de comă terminaţiile nervoase din muşchi sunt distruse, chiar şi după o revenire miraculoasă mişcarea nu va mai fi posibilă. Luarea acestei decizii mai ales pentru pacienţii conştienţi este o problemă strict personală, nu o rampă de lansare pentru tot felul de organizaţii care militează pentru anumite drepturi.