Secolul al XX-lea este un secol al unor mari progrese în domenii foarte diversificate. A început cucerirea spaţiului cosmic, aselenizarea în 1969. Am început să explorăm şi alte planete - ne-am părăsit "casa" - fără să o cunoaştem foarte bine.
Oceanul, o lume a tăcerii, încă ascunde secrete faţă de noi. Cunoştinţele deţinute sunt obţinute, în parte, şi graţie eforturilor făcute pe timpul celui de-al doilea război mondial. Omul poate pătrunde în hidrospaţiu cu ajutorul unor incinte rigide (submarine) sau direct, folosind echipamente speciale.
Scufundarea în incinte rigide
Folosind aceste maşinării – submarin, batiscaf, turelă – organismul nu este supus presiunii apei corespunzătoare adâncimii de scufundare. În interiorul acestor incinte echipajul se află la o presiune atmosferică normală.
Fiziologic, limitele acestui tip de submersiune ţin de buna instruire a echipajului. Persoanele care se scufundă pentru mai mult timp trebuie să posede o serie de aptitudini cum ar fi capacitatea de adaptare la sarcini foarte diferite sau la viaţa în comun într-un spaţiu limitat. De altfel se efectuează o scufundare de probă care testează pregătirea psihică a echipajului.
Într-un submarin atmosfera incintei ocupate de echipaj este controlată în permanenţă. Concentraţia oxigenului din aer nu trebuie să scadă sub 17%, iar concentraţia dioxidului de carbon să fie de 1%. Oxigenul este reînnoit chimic, din clorat de potasiu, iar dioxidul de carbon este absorbit folosind varul sodat. La submarinele nucleare oxigenul este produs din apă de mare prin electroliză, iar monoxidul de carbon şi hidrogenul este îndepărtat prin ardere.
Un alt factor care ar putea afecta viaţa echipajului este monotonia, care se va repercuta asupra organismului prin scăderea randamentului fizic şi intelectual, prin astenie sau disfuncţii digestive. Pentru remediere se încearcă introducerea de programe şi şedinţe de instruire activă.
Factorii de risc care afectează echipajul pot produce dezechilibre grave. La submarinele cu propulsie Diesel, echipajul este mereu supus zgomotului şi vibraţiilor. Se produce un dezechilibru temporal prin dispariţia noţiunii de zi – noapte, dar acest lucru se poate corecta prin variaţii de iluminare.
Viaţa pe un submarin poate fi comparată cu o mică societate, izolată de exterior. Deşi este dificilă, devine suportabilă datorită adaptării organismului atât fizic, cât şi psihic.
Scufundarea directă
Scufundarea directă se poate produce în apnee (oprirea temporară a respiraţiei) sau folosind echipamente speciale. Scufundarea în apnee este practicată de multă vreme (căutătorii de perle) şi este limitată în timp la câteva minute deoarece rezerva de oxigen a organismului este redusă, iar creşterea nivelului de dioxid de carbon în sânge produce excitarea centrilor respiratori, manifestată printr-o senzaţie imperioasă de a respira. Prin antrenament timpul de scufundare în apnee poate ajunge la 15 minute. scufundarea în apnee are un interes mai redus din punct de vedere fiziologic. În prezent, cercetările s-au extins asupra scufundătorilor cu echipamente speciale – scafandrul greu, la care oxigenul este trimis de la suprafaţă printr-un tub şi scafandrul uşor care este autonom şi se poate deplasa liber. Acest tip de scufundare (scafandrul uşor) se efectuează frecvent folosind o casă-laborator, în care scufundătorii stau la adâncime, sub presiune, ieşind periodic pentru explorare şi alte activităţi.
Viaţa în primele sale forme a apărut în apă şi omul păstrează o legătură cu mediul acvatic, dar viaţa este imposibilă în aceste condiţii – la 20° C concentraţia oxigenului din apă este de 0,35%. Asigurarea respiraţiei normale este principalul impediment în mediul hiperbaric.
Bibliografie
science.howstuffworks.com/nuclear-submarine7.htm
marinebio.org/oceans/deep/
en.wikipedia.org/wiki/Scuba_diving
