SIDA. Scurtă istorie a unei boli cumplite

Epidemia de ciumă de la jumătatea sec. al XIV-ea şi gripa spaniolă de la sfârşitul primului război mondial (1918-1919), 25 de milioane de decese fiecare, au rămas în omenirii ca grave dezastre provocate de boli. Vorbim astăzi despre flagelul numit SIDA.

Iată în continuare povestea unui virus, virusul HIV, care este responsabil de producerea uneia dintre cele mai nimicitoare boli, SIDA.

În 1981 se publică primul raport despre cazuri rare de pneumonie produsă de fungul pneumocistis carinii. Acestă infecţie micotică a mai fost depistată ulterior doar la pacienţi care aveau sistemul imunitar scăzut. De asemenea s-au mai înregistrat cazuri în care pacienţii sufereau de sarcomul lui Kaposi (proliferarea malignă a ţesutului conjunctiv). Ulterior s-a demonstrat că aceste afecţiuni rare apăreau la bolnavii de SIDA. Se crede că acest virus a apărut pentru prima dată la primatele din Africa, după care s-a extins şi la om.

În anul 1983, cercetători francezi izolează de la pacienţii cu adenopatie (o creșterea în dimensiuni a ganglionilor limfatici), un virus pe care îl denumeşte “virus asociat limfadenopatiei" (LAV - Lymphadenopathy Associated Virus). Tot în acelaşi an, în SUA, doctorul Robert Gallo izolează un virus pe care îl denumeşte  HTLV-III (Human T-cell Lymphotropic Virus type III). LAV și HTLV se dovedesc în final ca fiind același tip de virus şi primește numele de HIV (Human Immunodeficiency Virus). Se pare însă că nu Robert Gallo a fost primul care a descoperit HIV, întrucât cei care iau premiul Nobel în 2008 pentru această descoperire au fost Luc Montagnier şi Françoise Barré-Sinoussi.

În aceeaşi perioadă a mai fost descoperit şi izolat un virus denumit SIV (Simian Immunodeficieny Virus), cu caracteristici asemănătoare HIV, care face ravagii în rândul primatelor. Deşi iniţial s-a spus că maimuţele nu pot face SIDA, s-a dovedit în urma experimentelor că ele pot face, doar că virusul are o perioadă de latenţă lungă, iar maimuţele nu trăiesc atât de mult timp.

Infecţia cu virusul HIV (este un retrovirus ce se reproduce în celulele care conţin ADN) determină după o perioadă de latenţă boala SIDA (Acronimul SIDA provine din limba franceză: Syndrome d'Immuno-Deficience Acquis). Perioada de latenţă a virusului poate ajunge şi chiar depăşi zece ani, timp în care, fără a fi conştient, cel infectat poate răspândi virusul.  Rezultatul infectării cu HIV este distrugerea sistemului imunitar, din această cauză toate persoanele infectate vor dezvolta infecţii cu bacterii care în mod normal nu sunt patogene. 

Până în 1986, infecţia cu HIV a făcut aproximativ 13000 de decese, virusul răspândindu-se în 85 de ţări. Organizţia Mondială a Sănătăţii (OMS) estima în anul 2006 numărul deceselor datorate infecţiei cu HIV/SIDA la 2,9 milioane de oameni, iar numărul celor infectaţi pe plan mondial se apropie de 40 de milioane (39,5). Estimările mai arătau că anual se îmbolnăvesc alte 4,3 milioane de persoane. Există unele ţări, în Africa, unde numărul celor infectaţi cu HIV depăşeşte 20% din numărul de locuitori.

Virusul HIV se transmite doar prin secreţii, fiind foarte sensibil în mediul extern. Cele mai frecvente modalităţi de transmitere sunt contactele sexuale neprotejate, schimbul de seringi în consumul de droguri şi transfuziile de sânge. În cazul contactelor homosexuale, riscul de transmitere este mai ridicat decât în cazul contactelor heterosexuale. O mamă infectată poate transmite virusul fătului prin 3 moduri: cât timp fătul se află încă în uter, în timpul naşterii şi prin alăptare, însă riscul se poate reduce dacă este luat tratament în timpul sarcinii şi dacă este complet oprită alăptarea. Cazurile de îmbolnăvire prin transfuzii sunt foarte rare, existând teste rapide de testare a calităţii sângelui nu doar pentru HIV, ci şi pentru alte boli (hepatită C, sifilis). Un risc ridicat de îmbolnăvire îl deţin cei care îşi fac tutuaje şi piercinguri din cauză că aceleaşi instrumente de lucru sunt folosite pe mai multe persoane. Mare grijă trebuie să aibă şi personalul medical, pentru a nu se înţepa în instrumente care au fost folosite pentru pacienţi infectaţi. Este important de menţionat că virusul nu se transmite prin salivă, urină şi lacrimi.

Primul caz de infecţie cu HIV în România a fost identificat în 1985 de către doctorul Andrei Olinescu, la un pacient de 42 de ani, bărbat, ce lucra ca însoţitor de drum pe rutele unor trenuri internţionale. Unele zvonuri afirmau că respectivul pacient presta şi altfel de servicii în timpul călătoriilor. Cazul a fost trecut imediat sub tăcere de către autorităţile comuniste.

SIDA a fost considerată de o parte a populaţiei din ţările cu incidenţă mare a bolii drept o pedeapsă divină, iar despre cei atinşi de virus se credea că îşi merită soarta, căci cei care sufereau de această boală erau de obicei homosexualii, drogaţii şi prostituatele. Opinia se modifică simţitor odată cu apariţia unor cazuri celebre (cazul Ryan White, din 1985, când unui băiat de 13 ani infectat cu HIV i se interzice accesul la cursuri de către oficialităţile şcolare). La această schimbare a mentalităţii societăţii şi de atitudine faţă de cei infectaţi au contribuit personalităţi importante infectate: actorul Rock Hudson, balerinul Rudolf Nureyev, tenismenul Arthur Ashe sau cântăreţul Freddie Mercury.