Descoperirea penicilinei a intrat în mitologia științei ca un triumf al întâmplării: Alexander Fleming pleacă în vacanță, lasă un platou cu stafilococi pe masa de lucru, iar la întoarcere găsește un „mucegai” care a creat un „inel al morții” în jurul coloniilor bacteriene. Din „sucul de mucegai” s-a născut penicilina, iar restul este istorie.
Această versiune seducătoare ascunde însă numeroase contradicții. Fereastra laboratorului lui Fleming era aproape mereu închisă; povestea seamănă suspect cu descoperirea anterioară a lizozimei, tot printr-o contaminare „venită pe fereastră”; iar datarea notițelor sale nu se potrivește cu momentul presupus al descoperirii. Și mai important: penicilina funcționează numai dacă se află pe platou înainte de bacterii. Plăcile cu colonii mature, precum cea descrisă de Fleming, nu sunt afectate vizibil de penicilină, iar mucegaiul nu crește pe un strat dens de stafilococi.
Toate încercările de a reproduce experimentul descris de Fleming s-au soldat cu eșec.
Astfel, povestea clasică a unui accident providențial nu se susține științific. Asta a deschis calea unor noi teorii despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla în laboratorul de la St. Mary’s, în vara anului 1928.
Ce spune, de fapt, articolul din 1929
În lucrarea originală, Fleming povestește vag: plăci cu stafilococi lăsate pe banc s-au „contaminat”, iar în jurul unei colonii de mucegai s-au subțiat coloniile bacteriene. Dar lipsesc detalii esențiale: mediul de cultură folosit, condițiile de incubare, timpii, speciile exacte de Staphylococcus. Acest lucru este neobișnuit într-o publicație științifică — fără metodă clară, experimentul devine irepetabil.
Iar exact asta s-a întâmplat. Cercetători experimentați au aplicat penicilină pură pe colonii mature: nimic. Au încercat să crească mucegaiul pe plăci pline de stafilococi: nu a crescut sau nu a produs nicio zonă de inhibiție. Toate observațiile confirmau ceea ce știm azi: celulele adulte nu mai sunt sensibile, iar penicilina nu dizolvă colonii mature, ci previne formarea lor.
Prin urmare, fotografia celebră din 1929 nu putea apărea din simpla contaminare a unei plăci deja populate.
Problema celor două luni dispărute
Descoperirea ar fi avut loc la 3 septembrie, când Fleming s-a întors din concediu. Totuși, prima notă din carnetul de laborator despre penicilină este din 30 octombrie. Acea notă descrie o experiență controlată, nu un accident: mai întâi a fost crescut mucegaiul, apoi au fost puse bacteriile. Deci Fleming deja izolase mucegaiul și îl testase sistematic — lucru imposibil dacă ar fi fost vorba de un eveniment spontan și singular.
Acest gol cronologic este cheia reinterpretărilor ulterioare.
Ipoteza lui Ronald Hare (1970): serendipitatea „cu trei șanse la rând”
Ronald Hare, bacteriolog care l-a cunoscut pe Fleming și a lucrat în același departament, a încercat să reproducă plăcile și a descoperit ceea ce descoperiseră și alții: contaminarea după inocularea stafilococilor nu produce nimic, iar contaminarea înainte ar fi fost imediat observată de un expert.
El a propus însă o variantă intermediară: inocularea bacteriilor și contaminarea cu mucegai au avut loc aproape simultan, stafilococii nu au crescut pentru că Fleming a uitat să incubeze placa, vremea a fost neobișnuit de rece câteva zile la rând, iar mucegaiul a avut timp să se maturizeze înainte ca bacteriile să înceapă să crească.
Hare a demonstrat experimental că scenariul funcționează doar dacă temperatura rămâne sub 20 °C timp de patru-cinci zile. Verificând arhivele meteorologice, a descoperit o scurtă răcire la sfârșitul lui iulie 1928, exact în perioada presupusă a inoculării.
Este un lanț improbabil de evenimente, dar nu imposibil: o triplă coincidență meteorologică, procedurală și biologică.
Ipoteza lui Robert Root-Bernstein (1989): descoperire „pregătită”, nu accidentală
Fiziologul Robert Root-Bernstein a pus accent pe detaliile istorice, nu pe improbabilități fizice. El observă că:
- între 3 septembrie și 30 octombrie Fleming nu notează nimic despre penicilină;
- nota din 30 octombrie arată clar că mucegaiul fusese deja izolat și cultivat separat;
- placa celebră putea fi una realizată ulterior, pentru ilustrarea articolului.
Root-Bernstein propune o reconstrucție psihologică și metodologică mult mai simplă:
1. Fleming descoperă o colonie de mucegai în timp ce căuta lizozime — obsesia lui din anii 1920.
2. Transferă mucegaiul pe plăci curate pentru a-l testa, cum făcea cu orice probă biologică neobișnuită.
3. Testele preliminare arată o activitate slabă, nu foarte interesantă.
4. Urmează un experiment cu o paletă mai largă de bacterii, inclusiv stafilococi rezistenți la lizozimă.
5. Observă efectul puternic și notează imediat rezultatele — pe 30 octombrie.
Astfel, descoperirea penicilinei nu ar fi fost o contaminare miraculoasă, ci rezultatul unei minți pregătite, obișnuite să caute substanțe antibacteriene în cele mai neașteptate locuri.
Această versiune elimină improbabilitățile meteorologice și păstrează datele istorice. Pentru Root-Bernstein, este un exemplu perfect al principiului lui Pasteur: „Întâmplarea favorizează mintea pregătită.”
De unde a venit, de fapt, mucegaiul?
Versiunea „vântul de pe Praed Street” este născută abia în anii 1940–1950, fără dovezi, și contrazice practica de laborator: fereastra nu era lăsată deschisă, fiind un risc biologic major.
O explicație mult mai realistă vine tot de la Hare. Sub laboratorul lui Fleming se afla laboratorul de micologie al lui C.J. La Touche, plin de culturi exotice de mucegaiuri asociate cu astmul. Lipsa hotei de siguranță și manipularea frecventă a sporilor făcea din încăpere o sursă continuă de particule aeropurtate.
Sporii puteau urca prin casa scării și contamina ușor plăcile lui Fleming. La Touche a și fost cel care a identificat mucegaiul ca aparținând genului Penicillium.
Origenul „Praed Street” e, probabil, o invenție târzie, preluată apoi de biografi.
Care teorie este cea mai plauzibilă?
Ambele scenarii — Hare și Root-Bernstein — încearcă să împace biologia penicilinei cu datele istorice incomplete.
- Hare oferă o explicație experimental posibilă, dar bazată pe o serie improbabilă de coincidențe.
- Root-Bernstein oferă o explicație istorică și psihologică coerentă, care respectă ritmul real al cercetării și practica lui Fleming.
Prin simplitate și compatibilitate cu dovezile documentare, a doua variantă este mai convingătoare: descoperirea penicilinei nu a fost un miracol al neglijenței, ci rezultatul unui mod de lucru care favoriza observațiile neobișnuite.
Ce spune, de fapt, această poveste despre știință
Mitul penicilinei a fost folosit adesea pentru a celebra accidentul fericit ca motor al marilor descoperiri. Dar dacă Root-Bernstein are dreptate, atunci lecția este alta: un program de cercetare bine structurat, combinat cu o curiozitate persistentă și cu deschiderea de a testa și ceea ce pare banal, este mai valoros decât orice întâmplare.
Fleming nu a „inventat” penicilina, dar a recunoscut potențialul atunci când l-a văzut. Întâmplarea a jucat un rol, însă pregătirea, răbdarea și gândirea deschisă au făcut diferența.
Adevărata poveste nu e una despre noroc pur, ci despre cum se naște o descoperire atunci când mintea și metoda sunt pregătite să o întâmpine.
Sursa: Asimov Press
