Isaac Asimov a descris odată sistemul nostru solar ca fiind compus din „patru planete, plus ceva resturi". Ceea ce a vrut să spună este că planetele gigante, compuse din gaz, domină sistemul nostru solar. Masa planetei Jupiter este de 2,5 ori mai mare decât masa tuturor celorlalte planete considerate împreună.
Masa ei este de 318 ori mai mare decât cea a Pământului. Gravitaţia lui Jupiter a acţionat ca un fel de aspirator care a curăţat cea mai mare parte a sistemului solar de praf şi de asteroizii aflaţi în derivă şi pentru care ar trebui să-i fim recunoscători. Gravitaţia lui Jupiter influenţează chiar şi orbitele celorlalte planete, inclusiv a Pământului.
Influenţa planetei Jupiter se întinde până la centura de asteroizi. Golurile Kirkwood, zone din cadrul acestei centuri şi care o fac pe aceasta să arate similar inelelor planetei Saturn, sunt cauzate de efectul gravitaţiei planetei Jupiter şi a planetei Saturn. Orbita fiecărei comete care trece prin sistemul solar va fi afectată de Jupiter sau de către o altă planetă gigant compusă din gaz.
Considerând şi celelalte planete, descoperite în jurul altor stele, putem afirma că sistemul nostru solar pare să fie unul obişnuit, în care influenţa planetelor gigante, compuse din gaz, predomină în cadrul sistemului planetar. De altfel, această caracteristică a sistemelor stelare pare a fi omniprezentă în cadrul acestora. Toate aceste observaţii par să sugereze că planetele gigante, compuse din gaz, caracterizează sistemele planetare şi sunt cele mai întâlnite.
Planetele gigante de gaz sunt, în mod obişnuit, de 3 până la 4 ori mai mari decât Pământul, dar planetele încadrate în categoria „Super-Jupiter" pot avea o masă de până la 4000 de ori mai mare decât cea a Pământului. Acestea sunt compuse în principal din gaz şi lichid, cu un mic nucleu de metal („mic" fiind un termen relativ, deoarece nucleul acestora poate fi, de fapt, mult mai mare ca Pământul). O astfel de planetă gigant poate genera mai multă energie decât primeşte de la steaua sa (aşa cum este şi cazul planetei Jupiter). Pe de altă parte, o planetă „terestră" este mică, este compusă, în cea mai mare parte, din piatră şi metal şi este rece. Ea nu generează căldură proprie sau o face într-o măsură foarte mică, cel puţin, radiind mai puţină căldură decât primeşte de la Soare. De asemenea, aceasta poate să aibă un miez metalic lichid. Cea mai mare dintre cele patru astfel de planete aflate în sistemul nostru solar este Pământul, care are un diametru de 10 ori mai mic decât cel al planetei Jupiter.
Cum se poate ca două corpuri cereşti, atât de diferite, precum Pământul şi Jupiter, se se poată numi „planete"? Analizând caracteristicile lor, Pământul, Ceres şi Pluto sunt mult mai apropiate ca dimensiuni, formă şi compoziţie decât Pământul şi Jupiter.
Într-adevăr, Asimov a avut dreptate atunci când a afirmat că celelalte corpuri cereşti, în afara giganţilor de gaz, reprezintă doar nişte resturi. Praful, meteoriţii, asteroizii şi „planetele" cu suprafaţă solidă ce orbitează Soarele sunt, în realitate, nimic mai mult decât nişte reziduuri rămase după formarea sistemului solar. Giganţii de gaz, în decursul timpului, au măturat tot ce s-a aflat în raza de acţiune a gravitaţiei lor.
Definiţia recentă dată de Uniunea Astronomică Internaţională pentru o „planetă" a fost aprig dezbătută şi ea este, în realitate, foarte subiectivă. S-ar părea că s-a considerat, de la început, că Pământul este o planetă şi orice definiţie ulterioară a noţiunii de planetă a fost astfel concepută încât acesta să se încadreze în cerinţele impuse. Dar ce se întâmplă dacă analizăm această problemă într-un mod mult mai obiectiv? De exemplu, nu există nicio confuzie în ceea ce priveşte definiţia planetelor gigante, formate din gaz, în raport cu orice altceva aflat în sistemul solar. Nu există nicio trecere graduală de la categoria planetelor gigante către planetele telurice. O planetă este ori de tip gigant gazos, ori de tipul celor cu suprafaţă solidă. Pe de altă parte, există o mare confuzie cu privire la modul în care definim planetele cu suprafaţă solidă. Este Pluto o planetă? Este Ceres o planetă? Pentru a menţine statutul Pământului de planetă, s-au făcut tot felul de propuneri care să fie luate în considerare pentru definiţia unei „planete". Occam s-ar răsuci în mormânt.
Până la urmă, se pare a fi un pic ilogic să denumim un corp ceresc având 1/6 din mărimea Pământului drept o „planetă pitică", în timp ce se afirmă că atât Pământul, cât şi o planetă de unsprezece ori mai mare primesc eticheta de „planetă." Privind în mod obiectiv la obiectele care se învârt în jurul Soarelui, Pământul şi Pluto sunt mult mai mai apropiate ca mărime (şi compoziţie) decât sunt Pământul şi Jupiter.
Dar iată care sunt cerinţele impuse pentru ca un obiect ceresc să primească statutul de „planetă":
1. Se află pe o orbită în jurul unei stele;
2. Nu are lumină proprie;
3. Are o masă suficient de mare pentru a-şi menţine echilibrul hidrostatic (o formă sferică sau aproape sferică);
4. Influenţează celelalte corpuri cereşti ce orbitează steaua gazdă.
După cum se observă, condiţia cu numărul 4 ar lăsa destul de mult în afara definiţiei planetele Pământ, Mercur, Venus şi Marte. În cazul în care toate aceste patru planete, de tip „terestru", care orbitează Soarele, ar dispărea dintr-o dată, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun cu greu ar resimţi vreo influenţă.
Dacă definiţia unei „planete" ar fi mai obiectivă, sistemul nostru solar ar consta din doar patru planete gigant, compuse din gaz şi „resturile" lui Asimov: materie stâncoasă şi metalică ce variază, în mărime, de la bulgări fără formă până la o minge compusă din rocă şi metale de 8000 de mile (n.t. aproximativ 12.900 km) diametru. Toate acestea ar avea o compoziţie similară şi chiar, în multe cazuri, aceeaşi structură internă, singura diferenţă reală între ele fiind reprezentată de o variaţie a dimensiunilor şi a formei. Acestea ar putea fi împărţite în clase diferite, bazate pe diferite criterii. De exemplu, corpurile stâncoase acoperite în cea mai mare parte cu gheaţă, cum ar fi Pluto, ar putea reprezenta o clasă specială de „lumi compuse, probabil, din stâncă şi gheaţă". Poate că Pământul şi cei trei veri ai săi ar putea fi denumiţi „planete pitice compuse din stâncă şi metale".
Există deja precedente, pentru această abordare, în astronomie. Galaxiile reprezintă aglomerări imense de stele (ceea ce simplifică mult definiţia lor). Dar există mai multe tipuri de galaxii: neregulate, eliptice, spirale, etc. Există chiar şi galaxii pitice. Dacă cineva afirmă că M87, Andromeda şi Norii lui Magellan sunt toate galaxii, în acelaşi timp ce spune că ele au o formă eliptică gigant, spirală şi neregulată, atunci care este dificultatea de a afirma că toate obiectele sferice, fără lumină proprie, ce orbitează Soarele, sunt planete, în timp ce Pământul, Jupiter şi Eris sunt exemple particulare ale diferitelor tipuri de planete?
Cred că am putea suporta acest lucru. La urma urmei, ne-am obişnuit cu ideea că Pământul nu mai reprezintă centrul întregii creaţii şi că el nu se află în centrul sistemului solar. Cred că am putea trăi cu ideea că ne aflăm doar pe unul dintre corpurile cereşti pitice ce orbitează în jurul unei stele plăcute, de vârstă mijlocie, sub aripa protectoare a unui cvartet de planete reale.
Traducere de Cristian-George Podariu după is-earth-really-a-planet.
