Purtând numele celui mai important zeu roman (numit Zeus în mitologia greacă), Jupiter este cea mai mare în diametru, dar şi cea mai masivă planetă din Sistemul Solar. Planeta Jupiter are un volum de 1 300 ori mai mare decât al Pământului.
Jupiter este atât de mare încât masa lui este de aproape 2,5 ori mai mare decât masele adunate ale celorlalte planete.
Orbita
Fiind a cincea planetă de la Soare, Jupiter se află la o distanţă de aproximativ cinci ori mai mare decât Pământul faţă de Soare. Orbita lui este eliptică, iar diferenţa dintre distanţa la afeliu şi distanţa la periheliu este de 76,1 milioane km (în cazul Pământului, această diferenţă este de 5 milioane km). Un an pe Jupiter (perioada de revoluţie) durează 10500 zile terestre, fiecare zi pe Jupiter având 10 ore (perioada de rotaţie în jurul axei proprii).
Axa de rotaţie este înclinată cu 3,1°, ceea ce înseamnă că niciuna dintre emisferele planetei nu este orientată mai mult spre Soare, în timp ce planeta se mişcă pe orbită. Astfel, pe Jupiter nu există anotimpuri distincte.
Jupiter are cea mai mare viteză de rotaţie în jurul axei proprii. Din cauza acestei viteze, materialul din regiunea ei ecuatorială este împins în exterior, astfel că planeta este bombată şi pare puţin turtită.
Structura
Deşi masa lui Jupiter este de 318 ori mai mare decât a Pământului, dimensiunea ei face ca densitatea planetei să fie foarte scăzută. Structura planetei seamănă mai mult cu a Soarelui, decât cu a oricărei alte planete din Sistemul Solar.
În partea exterioară, unde temperatura este de -110⁰ C, se află hidrogen şi heliu în formă gazoasă. Mai aproape de centru, presiunea, densitatea şi temperatura cresc, iar starea în care se află cele două gaze se modifică. La aproximativ 7 000 km, unde temperatura ≈ 2 000⁰ C, hidrogenul se află în stare lichidă. La 14 000 km, temperatura ajunge la 5 000⁰ C, hidrogenul devine compact şi se transformă în hidrogen metalic, comportându-se ca un metal topit. La 60 000 km se găseşte un nucleu solid, format din rocă, metal şi compuşi de hidrogen.
Nucleul este mic faţă de dimensiunea uriaşă a lui Jupiter, dar are o masă de aproximativ 10 ori mai mare decât a Pământului.
Date generale
Distanţa medie faţă de Soare: 778, 3 milioane km
Temperatura la suprafaţa norilor: -110⁰ C
Diametru: 142 984 km
Volum (Pământ = 1): 1 321
Număr de sateliţi: 63
Perioadă de rotaţie: 9,93 ore
Perioadă de revoluţie (lungimea unui an): 11,86 ani tereştri
Masă (Pământ = 1): 318
Gravitaţia la suprafaţa norilor: 2,53
Observare: este o planetă strălucitoare, uşor de observat. Chiar la cea mai slabă magnitudine a sa, Jupiter străluceşte mai puternic decât Sirius, cea mai strălucitoare stea. Se vede cel mai bine la opoziţie, o dată la 13 luni.
Câmp magnetic
Câmpul magnetic al lui Jupiter este generat de curenţi electrici din stratul gros de hidrogen metalic. Axa care trece prin polii magnetici este înclinată cu 11⁰ faţă de axa de rotaţie.
Acest câmp magnetic este de 20 000 ori mai puternic decât al Pământului. Astfel, particulele transportate de vântul solar îl lovesc şi sunt încetinite şi deviate, mişcându-se în spirală, de-a lungul liniilor de forţă.
Unele particule intră în atmosfera superioară, în zona polilor magnetici, unde se ciocnesc cu gazele existente în atmosferă şi produc aurore.
Alte particule cu sarcină electrică sunt capturate şi formează un strat asemănător unui disc, în jurul ecuatorului magnetic a lui Jupiter, prin care circulă curenţi electrici.
Particulele cu energie mare sunt capturate şi formează centuri de radiaţie, asemănătoare centurilor Van Allen din jurul Pământului, dar mult mai intense.
Câmpul constituie o regiune vastă, numită magnetosferă, a cărei dimensiune variază în funcţie de vântul solar. Se presupune că are o coadă lungă de aproximativ 600 milioane km.
Atmosfera
Atmosfera lui Jupiter este formată în mare parte din hidrogen, mai precis 89,8%, restul de 10,2% fiind heliu şi compuşi simpli de hidrogen - metan, amoniac, apă şi complecşi - acetilenă, propan. Compuşii complecşi se condensează şi formează nori de diferite culori în stratul superior al atmosferei. Din cauză că gazele se condensează la temperaturi diferite, se formează tipuri diferite de nori, la altitudini diferite.
Gazul din zona ecuatorială este încălzit de Soare şi se ridică, deplasându-se spre regiunile polare, de unde coboară aer mai rece, care îi ia locul. Astfel, se formează o enormă celulă de circulaţie, la scara întregii emisfere.
Acest curent este deviat din direcţia din direcţia nord-sud în direcţia est-vest, datorită efectului Coriolis. De aceea, celula de circulaţie este împărţită în mai multe celule mai mici de aer care se ridică şi coboară. Acestea se observă la suprafaţa lui Jupiter ca nişte benzi alternative de culori diferite - benzi albe, formate din aer rece care se ridică şi benzi maro-roşcate de aer mai cald care coboară, numite centuri.
Clima
Din cauza încălzirii interne, Jupiter nu are anotimpuri, temperatura fiind constantă - aproape aceeaşi atât în regiunile polare, cât şi în cele ecuatoriale. Aerul cald care se ridică şi aerul rece care coboară în atmosferă produc vânturi care circulă în jurul planetei spre est şi spre vest, datorită rotaţiei acesteia.
Viteza vânturilor se modifică în funcţie de latitudine, dar are cele mai mari valori în regiunea ecuatorială, peste 400 km/h.
Căldura solară şi infraroşie, vântul şi rotaţia planetei produc regiuni de turbulenţă, adică furtuni gigantice. Cele mai mici dintre acestea sunt comparabile cu cele mai mari uragane de pe Pământ. Durata lor variază de la câteva zile, la câţiva ani.
Cea mai vizibilă structură de pe Jupiter este Mare Pată Roşie, o furtună enormă, cu presiune ridicată, observată prima dată pe Pământ acum 340 de ani.
Inele
Descoperit de sonda Voyager 1 în 1979, sistemul de inele al lui Jupiter este subţire şi puţin strălucitor. Este format din trei părţi - inelul principal, plat, cu un diametru de 7 000 km şi o grosime de 30 km, inelul exterior, plat şi aproape transparent, cu un diametru de 850 000 km, care se întinde de la Amalthea până la orbita lui Thebe şi haloul, aflat la marginea interioară a inelului principal, cu grosimea de 20 000 km. Particulele de praf minuscule ale acesteia ajung până la norii care înconjoară planeta.
