Influenţa locuinţei asupra sănătăţii

Începând cu simplele peşteri ce îl protejau de ploaie şi vânt, omul a căutat mereu să îşi sporească confortul construindu-şi adăposturi nu doar pentru a locui, ci şi pentru a trăi. În prezent, casa nu oferă doar refugiu în faţa intemperiilor, ci îndeplineşte şi alte roluri.

Casa adăposteşte familia şi asigură confortul psihic şi mental. Nu o să vă mire faptul că locul în care trăim ne poate afecta sănătatea. Cu toţii ştim că poluarea şi stresul ne îmbolnăvesc, dar ştiaţi că până şi un obiect de decor ne poate îmbolnăvi? Nu urmează un articol despre feng shui :)

Din punct de vedere statistic se observă o legătură între locuinţă şi starea de sănătate. Rata morbidităţii şi a mortalităţii este mai ridicată la persoanele ce locuiesc în condiţii neigienice, iar diferenţele devin mai vizibile atunci când se alătură alimentaţia deficitară şi un loc de muncă stresant.

Cele mai frecvente cauze legate de locuinţă ce favorizează îmbolnăvirile sunt:

Lumina. Lipsa radiaţiilor luminoase şi ultraviolete creează condiţii prielnice pentru bolile respiratorii sau infecţioase cu transmitere aeriană: gripă, răceli comune, meningită. De asemenea, datorită lipsei radiaţiilor luminoase creşte incidenţa afecţiunilor oculare şi a rahitismului, soarele fiind un element esenţial în creştere şi dezvoltare.

Umezeala şi frigul. Afecţiuni ca rinita, rinofaringita sau bolile reumatismale sunt favorizate de umezeala şi frigul dintr-o locuinţă.

Lipsa dotărilor igienico-sanitare. În prezent, încă există multe locuinţe care nu sunt racordate la reţeaua de apă potabilă, nu au sisteme de canalizare, iar baia sau WC-ul încă sunt amplasate în curte (de obicei, la câţiva metri de fântână). Aceste lipsuri  permit formarea unor condiţii favorabile transmiterii infecţiilor digestive: dizenterie, hepatită de tip A sau infecţii parazitare. Lipsa dotărilor igienico-sanitare permite transmiterea unor boli prin intermediul rozătoarelor: pestă porcină sau trichineloză. Există zone cu un nivel ridicat de insalubritate la care ponderea locuitorilor infestaţi cu paraziţi trece de 90%. În general, aceste locuinţe reprezintă un adevărat focar de bacterii şi paraziţi.

Supraaglomerarea. Numărul mare de persoane dintr-o locuinţă favorizează transmiterea bolilor infecţioase, în special tuberculoza. Supraaglomerarea asociată cu lipsa dotărilor sanitare dintr-o locuinţă constituie un factor de stres permanent, ce favorizează apariţia afecţiunilor neuro-psihice.

Radioactivitatea. Există unele materiale de construcţii cu un nivel uşor de radioactivitate, dar acestea rămân permanent în locuinţă. Printre aceste materiale se numără betonul fabricat cu steril provenit de la minele de uraniu sau obiecte de ceramică colorate cu oxid verde de uraniu.

Finisajul. Finisajul necorespunzător din interiorul unei construcţii contribuie la creşterea numărului de accidente prin cădere, electrocutare sau incendii. 


Amplasarea locuinţei

Amplasarea unei locuinţe este importantă, deoarece odată amplasată, nu va mai putea fi mutată. Terenul trebuie să fie uşor înclinat pentru a asigura scurgerea apei de ploaie. Solurile argiloase nu sunt indicate pentru amplasarea locuinţei deoarece reţin apa. Solurile calcaroase se încălzesc repede şi permit infiltrarea rapidă a apelor subterane, iar solurile stâncoase, de asemenea acumulează rapid căldură şi nu permit dezvoltarea vegetaţiei.


Orientarea locuinţei

Orientarea locuinţei urmăreşte expunerea corespunzătoare la lumina soarelui pentru a permite radiaţiei solare să pătrundă în interiorul camerelor. În orientare se va ţine cont de clima regiunii în care este amplasată locuinţa. În zona temperată, orientarea optimă a locuinţei este spre direcţia sud sau sud-est. Amplasarea spre nord nu permite pătrunderea directă a luminii solare în locuinţă, orientarea spre vest supraîncălzeşte, iar amplasarea spre est expune locuinţa la vânturile reci din perioada iernii. De obicei, o cameră trebuie să fie expusă direct luminii solare cel puţin 1 oră în timpul iernii. Aceste orientări sunt indicate pentru dormitor, cameră de zi sau încăperile în care stau copiii. Cu cât numărul de încăperi dintr-o locuinţă este mai redus, cu atât orientarea lor va fi mai uşoară şi mai bună.


Planificarea interioară

Suprafaţa locuinţei trebuie împărţită raţional, distribuţia şi repartiţia camerelor contribuind la confort, comoditate şi asigurarea unor standarde de igienă. Camerele frecvent utilizate (dormitor, cameră de zi, camera copiilor) vor fi amplasate cu ferestrele spre soare şi se va evita orientarea lor spre o stradă circulată, o sursă continuă de poluare fonică. Nu este recomandat ca uşa de la WC să fie amplasată lângă uşa de la bucătărie. În interiorul locuinţei, camerele ar trebuie separate de un hol central în camere de locuit: dormitor sau cameră de zi, şi camere de serviciu: baie, bucătărie.

În alegerea unui apartament de bloc se recomandă ca pentru fiecare locatar să fie o suprafaţă minimă de 10 – 15 m² şi numărul de încăperi de locuit să fie corespunzător numărului de persoane.


Materialele de construcţie

Alegerea corectă a materialelor de construcţie poate îmbunătăţi confortul într-o locuinţă. Principalele calităţi ale materialelor de construcţii trebuie să fie termoizolarea, pentru a menţine constantă temperatura în locuinţă şi a evita pierderea de căldură iarna sau supraîncălzirea vara; hidroizolarea, ce protejează construcţia de pătrunderea apei prin pereţi, acoperiş sau temelie, prevenind astfel formarea igrasiei; fonoizolarea, ce asigură protecţie împotriva zgomotelor; elasticitatea, rezistenţa şi curăţarea uşoară sunt câteva proprietăţi ce îmbunătăţesc gradul de siguranţă şi confort al unei locuinţe.

Cele mai utilizate materiale de construcţie sunt:

Betonul. Folosit la scară largă, betonul este unul dintre cele mai rezistente şi durabile materiale de construcţie, dar calităţile sale termice şi antifonice sunt mai scăzute comparativ cu alte materiale.

Cărămida este unul dintre cele mai eficiente materiale de construcţie, asigurând protecţie termică, rezistenţă, fonoizolare, higroscopicitate redusă (previne igrasia) şi termoizolare.

Lemnul este utilizat pentru construcţia locuinţelor, dar în special pentru utilarea lor. Este termoizolant şi elastic, dar fără tratament este uşor inflamabil şi are o rezistenţă redusă.

Cărămida nearsă, cunoscută şi sub numele de chirpici, este unul dintre cele mai proaste materiale de construcţii, fiind folosită şi astăzi. Este lipsită de rezistenţă, produce praf şi poate conţine în interior spori bacterieni sau ouă de paraziţi.

Cu toate caracteristicile lor bune, unele materiale de construcţie supuse radiaţiilor solare directe, temperaturilor înalte sau acţiunii oxigenului din atmosferă, eliberează o serie de compuşi toxici pentru organism, chiar la concentraţii mici.


Confortul termic

Confortul termic în locuinţă este probabil cea mai importantă caracteristică ce trebuie asigurată, pentru ca între organism şi mediul extern să nu fie variaţii importante de temperatură. Se consideră confort termic optim situaţia în care organismul îşi reglează temperatura cu consum minim de energie. Condiţiile de mediu din spaţiul închis sunt determinate de proprietăţile fizice ale aerului (temperatură, umiditate), de sursele de radiaţie calorică, de temperatura pereţilor şi a obiectelor din jur. Toate acestea acţionează complex formând microclimatul încăperii.

Organismul uman este homeoterm, adică îşi poate păstra temperatura constantă, indiferent de temperatura din mediul extern. Dar această capacitate de reglare funcţionează doar în anumiţi parametrii. Intervalul de temperatură la care acomodarea se face cu consum minim de energie este situat între 15 - 25° C, deci în încăperile locuinţei trebuie menţinută o temperatură constantă, situată în acest interval, pentru ca efortul energetic al organismului să fie direcţionat spre odihnă şi recuperare.

Organismul uman posedă mecanisme de reglare, prin care temperatura corpului rămâne constantă. Aceste sisteme realizează termoliza, pierderea de căldură şi termogeneza, producerea căldurii, ambele controlate de sistemul nervos central. Temperatura corpului este de 37°C la nivelul rectului şi 36,5°C la nivel axilar. Temperatura pielii poate varia de la 31°C la 35°C fără să producă alterări organismului. În funcţie de condiţiile microclimatului, mai cald sau mai rece, organismul va ceda căldura sau o va produce pentru a-şi menţine temperatura constantă.

Într-un microclimat cald, organismul uman va pierde căldură prin 4 procese:

Radiaţia, energia termică eliberată de organism va fi cedată obiectelor din jur. La un adult sănătos 40 – 50% din excesul de căldură se va pierde astfel.
Convecţia, pentru a-şi menţine temperatura constantă, organismul uman încălzeşte stratul de aer din jur. În aceleaşi condiţii de repaus, până la 20% din căldură se va pierde prin convecţie.
Conducţia sau pierderea de căldură prin contactul direct cu obiectele din jur, ale căror temperatură este mai mică decât cea a corpului. Pe această cale se va pierde 5% din căldura organismului.
Evaporarea, este energia termică consumată pentru evaporarea transpiraţiei de pe tegumente. Pentru evaporarea unui gram de apă, organismul uman consumă 0,6 kcal. Se mai adaugă şi pierderea de vapori de apă prin expiraţie pentru ca în total, 25 - 30% din căldura cedată de organism să fie prin evaporare.

Pierderea de căldură din partea organismului se face prin diferite reacţii fiziologice, dintre care cele mai importante sunt:

Vasodilataţia periferică. Prin acest mecanism se trimite în periferia organismului o cantitate mai mare de sânge, ce va favoriza pierderea de căldură. Dacă vasele sanguine ar fi în situaţie de dilatare maximă, atunci pierderile de căldură ar fi de 5,5 cal/m²/h. Vasodilataţia produce scăderea tensiunii arteriale, creşte frecvenţa pulsului şi a mişcărilor respiratorii.
Creşterea temperaturii cutanate. Acest mecanism acţionează diferenţiat, pe regiuni anatomice şi în funcţie de solicitare. Temperatura pielii ce acoperă trunchiul se va menţine constantă şi apropiată de valoarea temperaturii din mediul intern.

Tabel cu pierderile de căldură prin radiaţie şi convecţie la diferite viteze de deplasare a aerului

Cele mai mari diferenţe de temperatură sunt la nivelul extremităţilor deoarece suprafaţa de expunere este mai mare, raportată la volumul lor. În echilibru termic, temperatura cutanată este de 33 – 34°C la frunte, 30°C la nivelul mâinilor şi 27°C la nivelul picioarelor. Modificări de 3°C ale temperaturii cutanate nu modifică starea de confort a organismului. Creşterea diferenţelor de temperatură activează mecanismul sudoraţiei. La temperaturi ridicate, pierderea de căldură prin vasodilataţie nu mai este atât de eficientă. În acel moment se activează mecanismul sudoraţiei. În condiţii de repaus, mecanismul sudoraţiei este insensibil şi nu mai mare de 40g/h sau 20 kcal/h. Dacă temperatura la nivelul pielii depăşeşte 35°C, atunci activitatea glandelor sudoripare creşte. În funcţie de solicitarea termică, corpul se poate acoperi cu picături de apă. Cantitatea de apă evaporată depinde şi de gradul de umiditate al aerului.

Datorită faptului că organismul pierde apă pentru a se răci, sângele devine mai vâscos, se reduce cantitatea de urină eliminată şi scad secreţiile digestive. Capacitatea intelectuală şi fizică a organismului este influenţată de creşterea temperaturii ambientale, şi apare somnolenţa şi adinamia. Capacitatea de adaptare a organismului la mediile calde este limitată, prin suprasolicitare se poate ajunge la şoc termic şi dezechilibru hidro-electric. Şocul termic se caracterizează prin cefalee, vertij, respiraţie superficială şi neregulată, tensiunea arterială scade, iar temperatura centrală ajunge şi la 42°C. Dezechilibrul hidro-electric se manifestă prin senzaţie intensă de sete, oboseală sau contracturi musculare. Temperatura corpului poate fi uşor crescută sau normală.

Într-un microclimat rece, temperatura aerului, a pereţilor şi a obiectelor din jur este scăzută sub nivelul de confort termic. Microclimatul rece asociat şi cu mişcarea rapidă a aerului intensifică pierderile de căldură ale organismului, cu atât mai mult cu cât diferenţa de temperatură dintre corp şi mediul extern este mai mare. La temperaturi scăzute, pierderile de căldură se fac prin radiaţie, convecţie şi uneori prin conducţie. Pentru păstrarea constantă a temperaturii, organismul începe să producă căldură prin termogeneză şi încearcă să limiteze pierderile de căldură prin mecanisme fiziologice. Toate aceste procese sunt coordonate de centrul termoreglării din hipotalamus, care, la rândul său este informat prin intermediul termoreceptorilor în privinţa temperaturii din mediu.

Termogeneza se face prin intensificarea proceselor oxidative de la nivelul tuturor ţesuturilor şi a organelor. În acest proces de intensificare a metabolismului intervine sistemul endocrin prin glanda tiroidă, hipofiză şi glandele suprarenale. Cea mai mare cantitate de căldură va fi produsă de muşchii striaţi şi de ficat. Muşchii striaţi produc căldură prin apariţia frisonului şi a tremurăturilor, prin care intensitatea reacţiilor oxidative creşte.

Pierderile de căldură sunt limitate prin mecanisme fiziologice. Poate cel mai important dintre acestea este vasoconstricţia periferică. Aceasta realizează o încetinire a circulaţiei sangvine în ţesuturile periferice. Conductibilitatea termică a unui ţesut este influenţată de volumul de sânge conţinut şi de viteza cu care acesta circulă. Pielea izolează corpul cu atât mai bine cu cât volumul de sânge pe care îl conţine este mai mic. Din acest motiv ţesutul adipos are cea mai slabă conductibilitate termică, fiind şi cel mai bun strat izolator din organism. În timpul vasoconstricţiei, pierderea de căldură din organism se reduce la 3 cal/m²/h, faţă de 5 cal/m²/h în timpul vasodilataţiei.

Vasoconstricţia periferică este urmată de creşterea tensiunii arteriale, scăderea frecvenţei cardiace şi reducerea volumului de lichide circulante în periferie. În acelaşi timp, masa de sânge devine mai abundentă la nivelul organelor interne, cu rol vital. Ţesutul muscular striat şi ficatul primesc cantităţi suplimentare de sânge. În periferie, sângele devine mai concentrat, se diminuează activitatea glandelor sudoripare, scade intensitatea procesului de transpiraţie şi creşte cantitatea de urină eliminată, ca şi frecvenţa micţiunilor.

Un alt mecanism fiziologic de prevenire a pierderilor de căldură în mediul extern este scăderea temperaturii cutanate. Organismul intensifică reacţiile oxidative şi creşte temperatura mediului intern; în acelaşi timp, în periferie temperatura pielii scade proporţional cu intensitatea răcirii mediului. La o temperatură ambientală de 29°C, temperatura mâinilor va fi de 21°C, iar la 13°C în mediu, temperatura mâinilor va fi de 19°C. Scăderea temperaturii straturilor de înveliş ale corpului contribuie la micşorarea schimbului de căldură dintre organism şi mediul extern.

Modificarea temperaturii cutanate nu este uniformă pe tot corpul. Temperatura pielii de pe trunchi rămâne la valori apropiate faţă de mediul intern, iar pielea de pe frunte suferă modificări foarte mici. Alte zone, însă, pot suporta variaţii mai mari de temperatură: pielea de pe faţă, extremităţile superioare şi inferioare (mână şi picior) sau pielea din regiunea lombară.

La expuneri prelungite şi solicitante în microclimat rece, sunt favorizate anumite tulburări. Tulburările locale sunt frecvent reprezentate de degerături, dureri pe trasee nervoase până la paralizii. Tulburările generale afectează întreg organismul. Expunerea prelungită a organismului la microclimat scade rezistenţa acestuia în faţa bacteriilor din mediu, mărind frecvenţa bolilor infecţioase. În acelaşi timp, microclimatul rece favorizează producerea afecţiunile reumatismale.

În condiţii de mediu deosebit de reci se poate ajunge la „moarte albă”, adică capacitatea organismului de a produce căldură este mult depăşită, temperatura internă scade, se instalează hipotermia şi apoi decesul prin îngheţ.

Organismul uman produce permanent căldură prin reacţiile sale şi îşi menţine temperatura constantă prin îndepărtarea excesului de căldură. Echilibrul dintre procesul de producere şi pierdere se numeşte confort termic. În starea de confort termic, organele şi funcţiile organismului se pot desfăşura în parametrii optimi (digestie, respiraţie sau circulaţie), iar întregul efort energetic al organismului va fi dirijat spre alte activităţi.

În evaluarea zonei de confort termic din locuinţă, se utilizează o serie de indicatori fizici şi fiziologici, dintre care cel mai sensibil şi sugestiv este temperatura cutanată. În locuinţa construită corect după principii tehnice, microclimatul asigură confortul termic în toate cele patru anotimpuri. Normele de confort termic din locuinţă se adresează factorilor fizici de mediu ce vor crea microclimatul termic al încăperii: temperatură, umiditate, curenţi de aer sau radiaţii calorice. Pe lângă aceştia, este esenţial să se ţină cont de parametrii biologici ai organismului, precum adaptabilitatea, sexul, vârsta sau stilul de viaţă. Datorită numărului mare de variabile, nu se pot stabili norme exacte de confort termic pentru toţi indivizii. De regulă, aceste valori sunt considerate normale şi valabile pentru individul mediu cu stare de sănătate bună:

Temperatura aerului din locuinţă să fie cuprinsă în 18 - 22°C.
Umiditatea din aer să fie de 35 – 65%
Viteza de deplasare a aerului în încăpere să nu fie mai mare de 0,5 m/s, cu limite între 0,1 – 0,3 m/s
Temperatura obiectelor din jur şi a pereţilor să fie asemănătoare cu cea a aerului, diferenţa maximă dintre acestea să fie de 3°C.

Asigurarea confortului termic depinde şi de condiţiile climatice din regiune. Astfel, în zonele cu climat rece este necesară încălzirea locuinţei, iar în cele cu climă caldă, scăderea temperaturii.

Microclimatul locuinţei în sezonul rece este realizat prin folosirea unor sisteme de încălzire ce vor asigura următoarele condiţii:

Temperatura aerului să fie de 18 - 20°C în zona temperată şi 17 - 18°C în zona mediteraneană. Cu cât climatul va fi mai rece în exteriorul locuinţei, cu atât va fi mai necesar o temperatură mai ridicată în interior.
Gradientul de temperatură să aibă valori optime. Diferenţa de temperatură de la nivelul podelei şi la 1,5 m înălţime să nu fie mai mare de 1 - 2°C. Această diferenţă de temperatură depinde, în principal, de modul de încălzire utilizat. O diferenţă prea mare de temperatură favorizează apariţia afecţiunilor reumatismale.
Temperatura pereţilor interiori să difere de cea a aerului cu maxim 3°C. Cu cât această diferenţă va fi mai mică, cu atât mai mult se va reduce radiaţia negativă.
Temperatura dispozitivelor de încălzire trebuie să fie de 33 - 38°C pentru cele plasate pe perete, 40 - 45°C pentru cele plasate sub ferestre sau 25 - 30°C pentru dispozitivele aflate în podea.

Microclimatul în locuinţă în sezonul cald trebuie să asigure confortul termic prin folosirea unor sisteme de cedare a căldurii. În regiunile reci şi temperate, asigurarea climatului în sezonul cald se poate realiza doar prin ventilaţie. În zonele calde, ventilaţia nu mai este suficientă şi se poate realiza supraîncălzirea locuinţei.

În zonele cu climat cald, temperatura exterioară poate ajunge la 45 - 50°C, cu umiditate de 15 – 20%. În aceste condiţii locuinţele sunt supraîncălzite, mecanismele de termoreglare sunt depăşite, iar randamentul fizic şi intelectual este afectat. În aceste zone, temperatura în interior trebuie să fie de maxim 26,5°C, cu o diferenţă de maxim 10°C faţă de temperatura din exterior. Umiditatea trebuie să fie de 50 – 55%, iar viteza de deplasare a aerului să fie de 0,1 – 0,2 m/s.

Ventilaţia locuinţei

Una dintre condiţiile de bază dintr-o locuinţă, este asigurarea permanentă a unui flux de  aer curat. Pentru a îndeplini condiţiile igienico-sanitare, aerul dintr-o locuinţă trebuie schimbat în permanenţă, deoarece activităţile fiziologice umane îi schimbă calităţile. Consumăm oxigenul, eliberăm CO₂, vapori de apă sau alte substanţe. Aceste modificări sunt direct proporţionale cu numărul de persoane dintr-o locuinţă. Vicierea aerului poate fi prevenită prin asigurarea unor măsuri de ventilaţie corespunzătoare.

Vicierea aerului este un fenomen complex, prezent în spaţiile închise şi locuite de un număr relativ mare de persoane. La baza acestui fenomen stă activitatea fiziologică umană. Aceasta schimbă calitatea aerului, modificând proprietăţile sale chimice şi fizice.

Proprietăţile chimice ale aerului sunt modificate prin actul respirator. Acesta consumă oxigenul şi creşte concentraţia de CO₂ din aer. Scăderea concentraţiei de O₂ poate ajunge şi la 19% în condiţii de supraaglomerare şi în lipsa ventilaţiei. Prin expiraţie, o persoană care efectuează o activitate fizică uşoară, elimină în fiecare oră peste 22 litri de CO₂. Concentraţia de CO₂ poate creşte şi prin utilizarea unor aparate cu flacără deschisă. Aerul viciat conţine şi o serie de substanţe volatile: acid butiric, valeric sau caproic, rezultate din descompunerea şi evaporarea unor metaboliţi conţinuţi de transpiraţie. Aceştia au un miros caracteristic, neplăcut.

Proprietăţile fizice ale aerului se modifică datorită eliminării de căldură din organism. Temperatura ambientală creşte, ca şi umiditatea relativă a aerului. La acestea se mai adaugă emisiile de vapori din actul respiraţiei.

În general, aerul viciat prezintă anumite caracteristici ce vor provoca o senzaţie de respingere şi dezgust persoanelor ce vin în contact cu el în mod brusc. Expunerea prelungită la aerul viciat produce efecte negative ce variază în funcţie de sensibilitatea individuală, intensitatea vicierii şi timpul de expunere. Aceste efecte se pot manifesta prin senzaţie de oboseală, transpiraţie, cefalee, vertij, senzaţie de greaţă, inapetenţă, somnolenţă şi scăderea randamentului în activităţi fizice sau intelectuale. În aerul deosebit de viciat se poate produce chiar moartea individului, fiind descrise cazuri de deces în vagoane ce transportau prizonieri.

Habitatul într-un mediu cu aer viciat favorizează apariţia anemiei, mai ales la copii, aceştia având o paloare caracteristică, sunt adinamici, este afectat procesul de creştere, iar rezistenţa organismului la agresiunea agenţilor biologici externi scade, crescând rata îmbolnăvirilor.

Scăderea concentraţiei de oxigen până la 19% în condiţii de viciere a aerului poate produce anoxie tisulară fără manifestări clinice vizibile, acestea apărând doar la concentraţii ale oxigenului de 16%. Starea uşoară de anoxie tisulară ar putea explica unele efecte cronice ale vicierii aerului: anemia, rezistenţa generală a organismului scăzută sau tulburări în procesului de creştere.

Dioxidul de carbon prezent în atmosferă în concentraţie de 0,03% poate creşte în spaţiile neventilate, suprapopulate şi cu aer viciat până la 1%. Stările patologice observate în vicierea aerului nu pot fi atribuite dioxidului de carbon, deoarece acesta determină efecte toxice la concentraţii mai mari de 2%. Există unele studii ce afirmă că la concentraţii mai mari de 0,5% CO₂, frecvenţa cardiacă creşte, iar la concentraţii mai mari de 0,1% CO₂ se produc modificări în activitatea electrică a creierului. Aceste observaţii au ajutat la stabilirea unor concentraţii maxime de dioxid de carbon. Deşi nivelul de dioxid de carbon din aerul viciat nu produce modificări importante asupra organismului, măsurarea concentraţiei acestui gaz este importantă în stabilirea gradului de viciere a aerului.

Prezenţa mirosurilor corporale dezagreabile, dar şi a celor menajere poate fi luată drept indice în stabilirea gradului de viciere a aerului. Aceste mirosuri pot determina câteva reacţii din partea organismului, precum starea de greaţă sau migrena. Stimulii olfactivi pot produce creşterea temperaturii tegumentare, a tensiunii arteriale şi a activităţii organelor interne, acţionând şi asupra stării psihice a individului.

Pentru stabilirea unor norme de ventilaţie se foloseşte concentraţia dioxidului de carbon din încăpere. Dacă concentraţia maximă admisă este de 0,07 – 0,1%, iar o persoană elimină în fiecare oră aproximativ 22 l, se poate calcula cantitatea de aer proaspăt ce trebuie introdusă pentru a preveni vicierea aerului.

Masa de aer proaspăt =(N ×c)/(a-b) , unde N – numărul de persoane din încăpere, c – cantitatea de dioxid de carbon eliminată de fiecare persoană (22,6 l/h), a – concentraţia maximă admisă de dioxid de carbon în încăpere şi b – concentraţia dioxidului de carbon în aerul atmosferic.

Calculul acestei formule arată că pentru un adult este necesar un volum de aer de 30 m³/h, la o concentraţie a CO₂ de 0,07%. Acest volum de aer trebuie schimbat la fiecare oră.

Ventilaţia se poate realiza natural, folosind ferestre şi uşi, sau mecanic, folosind aparate de aer condiţionat.


Iluminatul

Într-o locuinţă este important să fie asigurat un confort luminos. Printre efectele biologice ale iluminatului se numără stimularea şi dezvoltarea creşterii organismului, îmbunătăţirea activităţii fiziologice (respiraţie, circulaţie), creşterea capacităţii de muncă şi, poate cel mai important, igienizarea aerului din încăpere. Iluminatul asigură funcţionarea aparatului vizual, o legătură esenţială a organismului cu mediul extern, iar asigurarea condiţiilor optime de iluminat asigură şi o bună funcţionare a aparatului vizual.

Iluminatul natural este asigurat de radiaţia solară. Intensitatea radiaţiei solare variază pe parcursul unei zile, de la câteva sute de lucşi, la răsăritul şi apusul soarelui, la peste 100.000 de lucşi la prânz, într-o zi senină de vară (lux – unitatea de măsură a iluminării, este diferit de lumen, unitatea de măsură a fluxului luminos).

Lumina naturală din exterior pătrunde în interiorul locuinţei prin ferestre. Apoi este reflectată de pereţi şi obiectele din interior. Astfel, este asigurat un iluminat interior difuz, nu mereu uniform. Raportul dintre intensitatea iluminării din interior la intensitatea din exterior se numeşte coeficient de iluminare naturală. Acest indice este frecvent folosit pentru aprecierea intensităţii luminii dintr-o locuinţă. Valoarea acestui raport trebuie să fie de 1 – 2%. Un factor important în asigurarea unui iluminat corespunzător este orientarea clădirii, a ferestrelor, precum şi dimensiunea lor. Pentru zona temperată, cea mai bună orientare a ferestrelor este cea sudică. Marginea superioară a unei ferestre trebuie să fie la 0,35 – 0,4 metri de tavan, iar marginea inferioară la 0,8 – 0,9 metri de podea. Pentru ca distribuţia luminii să fie cât mai uniformă în interiorul unei camere, este necesar ca aceasta să pătrundă cât mai adânc, iar cerul să fie vizibil din toate zonele camerei. Aceste caracteristici se măsoară calculând unghiul de pătrundere, care nu trebuie să fie mai mic de 27° şi unghiul de deschidere, nu mai mic de 5°. Asigurarea acestor valori se face şi respectând distanţa minimă dintre clădiri, care ar trebui să fie superioară sau cel puţin egală cu înălţimea clădirii.

Una dintre condiţiile necesare asigurării unui confort luminos este pătrunderea directă a radiaţiei solare în interior; în acelaşi timp radiaţia solară va curăţa aerul de microbi. În zona temperată, pătrunderea directă a radiaţiei solare în interior ar trebui să dureze cel puţin 3 ore pe zi, în perioada cuprinsă între echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă, şi minim o oră pe perioada iernii.

Iluminatul artificial este utilizat pentru iluminarea camerelor în care lumina solară nu mai poate ajunge. Iluminatul artificial ar trebui să îndeplinească anumite condiţii pentru a putea fi asemănător cu iluminatul natural.

Valorile nivelului mediu de iluminare în diferite camere din locuinţă

Sub aspect calitativ, iluminatul artificial trebuie să fie uniform, să nu producă umbre, străluciri excesive, să nu încălzească atmosfera sau să producă substanţe nocive pentru organism.

Iluminatul artificial poate fi asigurat prin două tipuri de sisteme: becul incandescent, care este încă cel mai utilizat mod, şi becul fluorescent. Sistemul incandescent produce radiaţii în domeniul vizibil, cu lungimi de undă apropiată culorii galbene. Din punct de vedere energetic nu este eficient şi produce încălzirea straturilor de aer din jur. Sistemul fluorescent utilizează radiaţii apropiate de lumina naturală, nu produce căldură şi este mult mai eficient din punct de vedere al consumului. Datorită acestor lucruri, becul fluorescent începe să fie utilizat tot mai frecvent.


Decoraţiunile interioare

Modul în care ne aranjăm locuinţa produce efecte psihice şi fizice importante asupra celor ce locuiesc în interior. Ornamentele cu formă complicată ar trebui evitate deoarece reprezintă un rezervor de praf şi alte particule, fiind o cauză de producere a alergiilor.

Culoarea pereţilor este de asemenea importantă. Pentru asigurarea confortului psihic, pereţii ar trebui coloraţi în nuanţe cât mai deschise, realizându-se în acelaşi timp şi un coeficient de reflexie al luminii cât mai crescut. Culorile utilizate trebuie să fie cât mai armonice pentru a favoriza starea de linişte şi odihnă. Culori puternice, precum roşu, ar trebui evitate în camera de zi sau de dormit deoarece produc iritabilitate şi oboseală.

Bibliografie
Curs de igienă, prof. dr. L. Alexa