Există un consens etic în medicină care spune că nu este corect să dai pacienţilor cu boli fizice speranţe false. Dar cum rămâne cu cei cu probleme de sănătate mintală? Ar putea rezerva de optimism nerealist să fie o parte vitală a tratamentului lor? Sau ar servi asta doar la prelungirea suferinţei lor?
Psihiatra Justine Dembo de la Centrul pentru ştiinţele Sănătăţii Sunnybrook a explorat aceste chestiuni delicate într-un eseu care dă mult de gândit.
Dembo aduce în atenţie cercetări care arată numeroasele iluzii pozitive la care sunt predispuşi majoritatea oamenilor sănătoşi din punct de vedere psihologic. Acestea includ sentimentul că suntem mai buni decât media, că deţinem un control mai mare asupra vieţii decât se întâmplă într-adevăr şi o abordare nerealist de optimistă asupra viitorului.
Scriitori precum Ernest Becker au observat că avem nevoie de aceste iluzii pentru a face faţă realităţii faptului că suntem oameni şi fragilităţii existenţei noastre. ”O înţelegere completă a condiţiei umane ne-ar lua minţile”, a scris el. În acord cu aceasta, există dovezi conform cărora iluziile pozitive de care majoritatea dintre noi ne bucurăm lipsesc sau sunt pe dos la oamenii diagnosticaţi cu depresie şi anxietate.
Din acest motiv, spune Dembo, insuflarea de speranţă şi optimism oamenilor cu boli mintale poate reprezenta o parte importantă a vindecării lor. O stare mintală pozitivă poate avea consecinţe comportamentale care includ o mai mare sociabilitate şi creativitate, cu beneficii indirecte pentru pacient, conducând la un ”cerc virtuos” al vindecării.
Dar dacă un terapeut sau psihiatru chiar crede că nu mai există nicio speranţă pentru un pacient? Unii oameni cu boli mintale grave eşuează în mod repetat în a răspunde la tratament. O speranţă falsă în astfel de cazuri poate duce la ani de suferinţă, tratamente toxice şi o pierdere a încrederii în relaţia terapeutică. ”Aş spune că lipsa speranţei la cei cu boli mintale poate fi, uneori, bine fondată”, spune Dembo.
Aceasta rezumă două studii de caz adevărate, din propria ei carieră. Pacienta numărul 1 era o femeie de 38 de ani diagnosticată cu schizofrenie şi tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC), ambele rezistente la tratament. Avea un istoric de încercări de suicid, dintre care ultima îi fusese aproape fatală. Dembo şi echipa ei au cunoscut-o pe femeie la terapie intensivă şi au considerat că avea şanse de vindecare aproape nule. Cu toate acestea, i-au insuflat speranţă în fiecare zi şi aceasta şi-a reînceput mai târziu tratamentul. Ca urmare, simptomele ei au dispărut şi ea s-a întors la muncă. Dembo credea că îi dăduseră femeii speranţe false, însă ”acum, privind înapoi, pare că am făcut lucrul potrivit”.
Pacienta numărul 2 este o femeie de 50 de ani care avea mari dificultăţi în a crea relaţii. Aceasta a suferit o traumă gravă în copilărie şi a fost diagnosticată cu tulburarea de stres post-traumatic (TSPT), depresie profundă, anxietate socială, tulburarea de personalitate borderline, încercând de mai multe ori să-şi ia viaţa. Acum trei ani, aceasta i-a cerut în mod explicit doctoriţei Dembo o dovadă că se va însănătoşi, altfel avea să înceteze tratamentul. Dembo credea că femeia avea doar o mică şansă de însănătoşire şi, cu toate acestea, a scos în evidenţă ”micile fire” din viaţa ei care îi dădeau motive să spere. Astăzi femeia a încetat terapia şi ”a căzut pradă deznădejdii”.
”Aş fi neglijentă”, scrie Dembo, ”dacă n-aş sublinia faptul că e posibil ca ”fragmentele” ei de speranţă, pe care eu le-am consolidat, să fi condus la încă trei ani de suferinţă.”
Cu toate acestea, cântărind dovezile şi luând în considerare cazuri precum cel al pacientei cu numărul 1, Dembo mărturiseşte că şi-a schimbat propria perspectivă asupra problemei. ”Înainte de a mă adânci în cercetarea acestui subiect, credeam că o sănătate mintală bună necesită o apreciere obiectivă a realităţii”, scrie ea. Dar astăzi nu mai crede asta. Ea concluzionează că ”dacă iluziile pozitive pot îmbunătăţi atât de mult calitatea vieţii unui individ, productivitatea, sănătatea şi legăturile lui sociale, atunci poate că este admisibil din punct de vedere etic să încurajezi aceste iluzii, într-o măsură optimă”.
Ai fost pus în faţa acestei dileme ca terapeut sau beneficiar al terapiei? Crezi că este vreodată corect să insufli speranţe nerealiste şi optimism în cadrul terapiei?
Traducere de Ana Dumitrache după is-it-ethical-to-instil-false-hope-in cu acordul editorului
