A devenit un truism faptul că oamenii sunt „animale sociale”. Și, cu toate acestea, probabil că aţi observat: oamenii din mijloacele de transport în comun sau din camerele de aşteptare par să facă tot ce le stă în putinţă ca să nu interacţioneze. În metroul londonez există o regulă nescrisă conform căreia oamenii nici nu se uită unii la ceilalţi.
Acesta este paradoxul explorat de Nicholas Epley şi Juliana Schroeder într-o serie de nouă studii noi implicând membri ai populaţiei din trenuri, avioane, taxiuri şi o cameră de aşteptare.
Cercetarea a început cu navetiştii din tren şi autobuz care călătoresc spre Chicago. Zeci dintre ei au fost recrutaţi şi repartizaţi într-una din trei situaţii – să se angajeze într-o conversaţie cu un străin în tren, să stea singuri sau să se comporte pur şi simplu aşa cum o fac de obicei. Ulterior, ei au trimis prin e-mail un chestionar în care au răspuns la întrebări legate de această experienţă. Răspunsurile lor au fost comparate cu predicţiile făcute de alţi navetişti, care, în loc să treacă printr-una din aceste situaţii, doar şi-au imaginat ce fel de experienţă ar fi avut dacă ar fi luat parte la studiu.
Chestionarele trimise au arătat că acei navetişti instruiţi să iniţieze conversaţii cu străinii avuseseră cele mai bune experienţe (să stea singuri a fost cea mai neplăcută experienţă, iar să se comporte normal s-a clasat undeva la mijloc). În mod surpinzător, poate, faptul de a vorbi cu un străin nu a afectat productivitatea auto-declarată. Aceste descoperiri au contrastat puternic cu predicţiile făcute de navetiştii care doar şi-au imaginat că participă la studiu – ei au crezut că să fii rugat să vorbeşti cu un străin avea să fie cea mai puţin plăcută dintre cele trei situaţii. Epley şi Schroeder au spus că asta oferă dovezi ale „unei înţelegeri profund greşite a consecinţelor psihologice ale relaţiilor sociale”, oferind astfel un indiciu al motivului pentru care, deşi suntem „animale sociale”, ne ignorăm atât de frecvent unii pe alţii.
De ce credem că vorbitul cu străinii va fi atât de neplăcut? Pentru a afla, cercetătorii au abordat mai mulţi navetişti din trenurile şi autobuzele din Chicago. O posibilitate este aceea că predicţiile oamenilor sunt influenţate de amintiri ale unor experienţe trecute negative. Pentru a testa acest lucru, cercetătorii au rugat navetiştii să-şi imagineze că au o discuţie plăcută, neplăcută sau orice fel de discuţie cu un străin. Dacă amintirile unor experienţe neplăcute afectează percepţiile oamenilor, atunci faptul de a fi rugaţi să-şi imagineze orice fel de conversaţie cu un străin ar trebui să fie încărcat negativ de la sine. În realitate, nu s-a găsit nicio dovadă în sprijinul acestui fapt.
O altă posibilitate este aceea că fiecare dintre noi presupune în mod eronat că ceilalţi oameni nu vor să vorbească, ceea ce creează o situaţie de „ignorare generalizată”. Această teorie a fost confirmată: oamenii au spus că ei sunt mai interesaţi să discute cu străinii decât viceversa. De asemenea, aceştia au prezis că peste 50% dintre străini ar respinge cel mai probabil încercările lor de a vorbi - de fapt, asta nu i s-a întâmplat niciunuia dintre participanţii instruiţi să discute cu străini din cadrul studiilor anterioare.
Dacă motivul pentru care ne ignorăm unii pe alţii este acela că atât de mulţi dintre noi presupun, în mod greşit, că nimeni altcineva nu vrea să vorbească, atunci te-ai aştepta ca o experienţă anterioară mai bogată în conversaţiile cu străinii (şi descoperirea că este plăcută pentru ambele părţi) să ducă la predicţii mai exacte. Tocmai asta au descoperit cercetătorii atunci când au testat oamenii care aşteptau taxiuri. Participanţii care spuneau că vorbesc frecvent cu şoferii de taxi anticipau în mod corect că alţi pasageri instruiţi să discute cu şoferul aveau să aibă cele mai plăcute călătorii, în comparaţie cu cei îndemnaţi să păstreze tăcerea sau pur şi simplu să se comporte ca de obicei. Notă: oamenii instruiţi să discute cu şoferul tindeau să declare că avuseseră parte de călătorii mai plăcute, chiar dacă obiceiul lor era să păstreze tăcerea.
În cadrul unui studiu final, cercetătorii au încercat să abordeze două probleme – poate că faptul de a vorbi cu un străin este plăcut doar dacă tu eşti cel care iniţiază conversaţia şi/sau poate că rezultatele se datorau în parte satisfacţiei participanţilor de a atinge un ţel stabilit de către cercetători. De această dată, Epley şi Schroeder au rugat nişte străini să petreacă timp într-o cameră de aşteptare, în perechi. Unii dintre indivizii din fiecare pereche erau instruiţi dinainte să discute cu cealaltă persoană, alţii erau „invitaţi” să o facă, dar li s-a subliniat faptul că aceasta nu era o instrucţiune. În acord cu rezultatele anterioare, oamenii declarau că au petrecut nişte momente mai plăcute în camera de aşteptare dacă vorbeau unii cu alţii, iar asta era adevărat indiferent dacă fuseseră invitaţi sau instruiţi să vorbească. Era de asemenea valabil şi pentru acei oameni care fuseseră abordaţi, şi pentru cei care inițiaseră conversaţiile.
Un alt detaliu interesant al studiilor este acela că plăcerea de a vorbi cu străinii a fost observată în egală măsură în cazul introvertiţilor şi al extrovertiţilor. „Îndepărtarea barierei şi iniţierea unei conversaţii, în loc să încercăm să stimulăm pur şi simplu extraversiunea cuiva, ar putea, aşadar, să fie cea mai eficientă cale de a încuraja interacţiunile cu străinii distanţi”, au spus cercetătorii.
Desigur că se pot găsi neajunsuri ale acestor studii. Una dintre probleme este aceea că rezultatele ar putea fi caracteristice culturii urbane americane. O alta este aceea că cercetarea a implicat cazuri izolate de conversaţii cu străinii. În viaţa reală, navetiştii ar putea evita să iniţieze conversaţii cu ceilalţi călători de frică să nu trebuiască să vorbească în fiecare zi cu aceeaşi persoană.
Traducere de Ana Dumitrache după were-happier-when-we-chat-to-strangerscu acordul editorului
