Un factor crucial al avantajului istoric al Statelor Unite față de concurenții săi în productivitate, în special în sectorul industrial, nu a fost rata scăzută a impozitelor sau veniturile corporative astronomice, ci avansul său în educație. Accesul „aproape universal” la educația secundară atins în Statele Unite în anii 1950 nu a fost realizat în Germania, Franța și Japonia până în anii 1980 și 1990.
Cartea „Nature, Culture, and Inequality” a lui Thomas Piketty este o lucrare de mici dimensiuni care abordează o problemă de mare importanță: este naturală inegalitatea socială pe care o observăm zilnic?
Bazându-se pe date economice istorice din întreaga lume, Piketty descrie o tendință începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, către o egalitate politică și socio-economică mai mare. Aceasta a fost deosebit de evidentă în țările occidentale între aproximativ 1914 și 1980. Totuși, din acel moment, această tendință a încetinit considerabil.
Piketty subliniază că inegalitatea se manifestă diferit în diverse societăți și, de asemenea, în moduri distincte în aceeași societate de-a lungul istoriei. Inegalitatea, afirmă el, a urmat „traiectorii marcant diferite – politice, socio-economice, culturale, civilizaționale și religioase”.
Acest lucru ne arată că, în fapt, cultura umană este mai variabilă și, prin urmare, mai maleabilă decât s-a presupus adesea. „Este cultura, în sensul cel mai larg” argumentează el, „și mai ales mobilizarea politică” care „oferă o explicație pentru diversitatea, gradul și structura inegalităților sociale pe care le observăm”.
Astfel, nu există niciun motiv pentru care nu am putea continua dezvoltarea din secolul XX către o egalitate mai mare și în secolul XXI. De fapt, fără o abordare serioasă a inegalității, Piketty susține că nu putem spera să abordăm în mod adecvat criza climatică.
Piketty este profesor la École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS) și la Paris School of Economics, precum și co-director al World Inequality Lab. Este cunoscut mai ales pentru lucrarea sa de referință, „Capitalul în secolul XXI” (2013), care a devenit un bestseller și a declanșat o dezbatere globală despre capitalism, inegalitate și politica de impozitare.
Folosind analiza istorică și statistica, Piketty a susținut că, dacă randamentul capitalului depășește rata de creștere a economiei, rezultatul este o concentrare tot mai mare a bogăției. Aceasta, la rândul său, duce la creșteri alarmante ale inegalității, care nu sunt doar nedrepte, ci subminează valorile democratice și meritocratice, încrederea în instituții și coeziunea socială.
Noua carte a lui Piketty este concepută pentru a face ideile sale accesibile unui public mai larg. Este adaptată dintr-o prelegere din 2022, bazată pe cercetări istorice și comparative despre inegalitate, realizate cu ajutorul World Inequality Database și a cărții sale „O scurtă istorie a egalității” (2021).
Scrisă într-un stil conversațional și însoțită de grafice color atractive, cartea explorează rapid subiecte precum inegalitatea veniturilor și a bogăției, inegalitatea de gen, ascensiunea statului de bunăstare, cheltuielile pentru educație, impozitarea progresivă a veniturilor și moștenirilor, prăbușirea activelor coloniale, crizele datoriei publice și criza climatică.
Piketty distilează câteva dintre perspectivele sale cheie despre dezvoltarea inegalității veniturilor și a bogăției de-a lungul istoriei și prezintă ceea ce consideră a fi cheia pentru o lume mai justă și mai sustenabilă.
Inegalitatea veniturilor și a bogăției
În ceea ce privește veniturile (cine câștigă și cât), jumătatea inferioară a populației câștigă 5-6% din veniturile totale în cele mai inegalitare țări (de exemplu, Africa de Sud). În țările mai egalitare (cum ar fi cele din nordul Europei), jumătatea inferioară câștigă 20-25% din veniturile totale.
Distribuția bogăției (cine deține ce) este și mai inegală. Cei mai săraci 50% nu dețin mai mult de 5% din bogăția totală în nicio țară de pe glob.
Deși progresele pentru reducerea inegalității în secolul XX au fost importante, acestea s-au concentrat în principal pe distribuția veniturilor. „Când vine vorba de distribuția bogăției” argumentează Piketty, „lucrurile s-au schimbat foarte puțin”.
El subliniază că „marea redistribuire” a proprietății din Franța natală, în mare parte între 1914 și 1980, a avut „un impact semnificativ în reducerea discrepanței dintre cei mai bogați 10% și următorii 40%” prin apariția unei „clase de mijloc proprietare de bunuri”. Cu toate acestea, „cei mai săraci 50% abia dacă au beneficiat de redistribuirea proprietății în ultimii două sute de ani”.
Piketty susține că, la fel ca mișcarea către o egalitate mai mare din secolul XX, modelele recente de creștere a inegalității nu sunt inevitabile. Ele nu pot fi explicate prin „talente personale, aptitudini native sau temperament natural”.
După cum rezumă jurnalistul Jonathan Portes, ideea că „disparitățile mari sunt cumva ‘naturale’, deoarece abilitatea sau spiritul antreprenorial sunt distribuite inegal între indivizi (sau țări, sau grupuri etnice)” este folosită în mod frecvent pentru a susține că eforturile de reducere a inegalității vor fi fie ineficiente, fie vor reduce creșterea economică și prosperitatea sau ambele.
Această afirmație nu este susținută de datele istorice, spune Piketty. El respinge ideea, dominantă în gândirea economică contemporană și în discuțiile despre politici publice, conform căreia „inegalitățile foarte mari sunt rezultatul inevitabil al unei economii de piață funcționale”. Cheia înțelegerii reducerilor inegalității, argumentează el, este că acestea sunt direct legate de cultura politică și instituțiile unei țări. În special, ele sunt rezultatul mobilizării politice colective pentru a impulsiona schimbările de politici.
Ce funcționează: Suedia vs. Statele Unite
Piketty consideră că Suedia din secolul XX este un exemplu al puterii organizării politice, al luptei sociale și al „capacității de a construi noi instituții”.
Până în jurul anului 1920, Suedia, ca și alte țări europene, era „extrem de inegalitară”. Avea un sistem politic elitist, în care doar cei mai bogați 20% dintre bărbați puteau vota. Drepturile de vot erau distribuite în funcție de averea individuală: cu cât erai mai bogat, cu atât aveai mai multe voturi.
Apoi, o „mobilizare colectivă” a sindicatelor și a Partidului Social Democrat „a pus capacitatea statului suedez în serviciul unui [...] proiect politic diferit”. În loc să folosească „datele care permiteau măsurarea veniturilor și proprietăților” pentru a distribui drepturile de vot, acestea au fost utilizate pentru a „impune un impozit progresiv, cu scopul de a finanța accesul la educație și la servicii de sănătate”.
Piketty argumentează că exemplul suedez oferă câteva lecții importante.
În primul rând, arată că „o țară nu este niciodată inegalitară sau egalitară prin natura sa”: acest lucru „depinde de cine controlează guvernul și în ce scop”.
În al doilea rând, politicile social-democrate ale Suediei au transformat-o în una dintre cele mai egale societăți din lume, dar și într-una dintre cele mai bogate.
Statele Unite oferă un contrast interesant. În istoria recentă bogăția clasei sale de mijloc a scăzut. După ce a ajuns la un moment dat la o distribuție a bogăției similară cu cea din Europa, acum se îndreaptă către nivelurile Europei de dinainte de Primul Război Mondial.
Inegalitatea a scăzut în Statele Unite între 1932 și 1980. În acea perioadă, țara avea impozite progresive pe venit și moștenire și o economie prosperă care „nu a sufocat nici creșterea economică, nici inovația”. Reducerea drastică a taxelor pentru cei bogați, specifică epocii Reagan în anii 1980, nu a realizat ceea ce susținătorii săi au promis. Creșterea economică în Statele Unite în perioada 1990-2020 a fost la jumătate față de cea din perioada 1950-1990. În schimb, inegalitatea s-a accelerat.
Abordarea inegalității
Deși imperfect, dezvoltarea statului bunăstării a fost cel mai important factor în combaterea inegalității în secolul XX.
Taxarea progresivă a fost utilizată pentru a finanța creșterea cheltuielilor în sănătate, pensii, locuințe, infrastructură și educație. Piketty argumentează că, în fapt, creșterea de aproximativ zece ori a cheltuielilor publice pe parcursul secolului a fost un factor esențial în promovarea libertății individuale, reducerea inegalității și creșterea productivității și a standardelor de viață.
Întrebarea legată de ce ar putea reprezenta „niveluri acceptabile” de disparități de venit, conform lui Piketty, este „clar o întrebare care trebuie decisă prin proces democratic și deliberare publică”. Totuși, el propune un raport între cei mai săraci și cei mai bogați între 1 la 3 și 1 la 10. Aceste niveluri pot permite diversitatea aspirațiilor, menținând totodată stimulentele „necesare pentru organizarea socială și economică”. Nimic, din punct de vedere economic sau social, nu justifică rapoarte de 1 la 50 sau 1 la 100.
Un factor crucial al avantajului istoric al Statelor Unite față de concurenții săi în productivitate, în special în sectorul industrial, nu a fost rata scăzută a impozitelor sau veniturile corporative astronomice, ci avansul său în educație. Accesul „aproape universal” la educația secundară atins în Statele Unite în anii 1950 nu a fost realizat în Germania, Franța și Japonia până în anii 1980 și 1990.
De atunci, în ciuda extinderii semnificative a accesului la învățământul superior, cu toate avantajele sale recunoscute, cheltuielile pentru educație în țările occidentale au stagnat.
Inegalitatea și criza climatică
Revenind la tema „naturii” la finalul cărții sale, Piketty susține că înțelegerea inegalității ne ajută să înțelegem mai bine problema schimbărilor climatice și, prin urmare, ceea ce trebuie să facem pentru a le aborda.
Într-un interviu cu reporterul „New York Times” Manuela Andreoni, el sintetizează principalul său argument:
„Nu există nicio șansă să păstrăm [...] habitabilitatea planetei pe termen lung dacă nu abordăm în același timp problema inegalității”.
Aceasta se datorează, în parte, emisiilor de carbon semnificativ mai mari din Nordul Global comparativ cu Sudul Global, dar și inegalităților privind emisiile de carbon dintre țărilor – în special amprentele de carbon mari ale celor mai bogate 10%.
„Este clar că va trebui să schimbăm regimul nostru de producție și consum la nivel global” observă Piketty.
Această schimbare va trebui să fie la nivelul întregii societăți, dar cu un accent deosebit pe clasa de mijloc și pe cei bogați:
„Pur și simplu nu există nicio șansă ca clasa de mijloc și grupurile cu venituri mai mici să accepte transformările necesare dacă nu li se cere un efort mult mai mare celor din vârful ierarhiei”.
Piketty consideră că criza climatică „ar putea duce la o cerere mai mare pentru egalitate decât am văzut recent”. În secolul XX, multe țări au reușit să extindă accesul la asistență medicală și educație – și, „într-o măsură mai mică, la transport, locuințe și energie” – luând aceste sectoare din cadrul pieței și tratându-le ca bunuri publice.
„O schimbare similară” sugerează el, „ar putea ajuta lumea să limiteze schimbările climatice și să oprească pierderea biodiversității”.
Când Andreoni întreabă despre răspunsurile sceptice și cinice la o astfel de propunere, Piketty răspunde:
„Asta am făcut pentru educație și sănătate. Am decis pur și simplu că este important ca toți copiii la 6 ani, apoi la 10 ani, apoi la 15 ani și apoi la 18 ani să învețe asta și cealaltă. Și nu am lăsat sistemul de piață să decidă asta. Și acum nimeni nu mai vrea să se întoarcă la situația anterioară”.
Traducere și adaptare după Is inequality a natural phenomenon? Thomas Piketty
