Michel Foucault susținea că supravegherea, cum ar fi cea realizată prin sistemele CCTV, este utilizată pentru a impune normele sociale.
Michel Foucault a fost unul dintre cei mai faimoși gânditori ai sfârșitului de secol XX, atingând o notorietate asemănătoare celebrităților înainte de moartea sa prematură în 1984.
Cariera sa academică a culminat în 1970, când a fost numit „profesor de istorie a sistemelor de gândire” la cea mai prestigioasă universitate din Franța – Collège de France. Acest titlu neobișnuit a fost creat datorită naturii distincte a operei lui Foucault, care îmbina discipline precum filosofia, istoria și politica.
Foucault era interesat de putere și schimbările sociale. În special, el a studiat modul în care acestea au avut loc pe măsură ce Franța a trecut de la monarhie la democrație prin Revoluția Franceză.
El considera că avem tendința de a simplifica prea mult această tranziție, văzând-o ca pe o obținere continuă și inevitabilă a „libertății” și „rațiunii”. Această perspectivă, susținea el, ne-a făcut să înțelegem greșit modul în care puterea funcționează în societățile moderne.
De exemplu, chiar dacă noua formă de guvernare nu se mai baza pe tortură și execuții publice ca pedepse, tot căuta să controleze corpul oamenilor — concentrându-se pe mințile lor.
În cartea sa din 1975 „Disciplină și pedeapsă” Foucault a argumentat că societatea franceză a reconfigurat pedeapsa prin noile practici „umane” de „disciplină” și „supraveghere”, utilizate în noi instituții, cum ar fi închisorile, azilele de nebuni, școlile, casele de muncă și fabricile.
Aceste instituții au produs cetățeni ascultători care respectă normele sociale, nu doar sub amenințarea pedepsei corporale, ci ca rezultat al comportamentului lor modelat constant pentru a se asigura că internalizează pe deplin credințele și valorile dominante.
În viziunea lui Foucault, noile științe „disciplinare” (de exemplu, criminologia, psihiatria, educația) aveau scopul de a face ca orice „devianță” să fie vizibilă și, astfel, corectabilă, într-un mod imposibil în vechea ordine socială.
El a folosit panopticonul filosofului englez Jeremy Bentham, creat în 1787, ca o metaforă pentru a-și ilustra punctul de vedere. Aceasta era o închisoare circulară, concepută astfel încât fiecare deținut să fie vizibil dintr-un turn central de supraveghere, poziționat astfel încât prizonierii să nu știe niciodată când sunt observați.
Prizonierii trebuiau, astfel, să se comporte mereu ca și cum ar fi fost observați. În lumea exterioară, argumenta el, acest lucru a dus la oameni docili, care se puteau încadra în disciplina fabricilor, instituțiilor mentale și a moralității sexuale dominante.
Foucault susținea că persoanele cu „boli mentale” (cunoscuți anterior ca „nebuni”) erau controlate prin eforturi continue de corectare la un „normativ” determinat științific.
În volumul 1 din „Istoria sexualității” (1976) el argumenta că, în loc să vorbească despre acte deviante, oamenii de știință discutau despre tipuri deviante, cum ar fi „perversul” sau „homosexualul”, care necesitau eforturi concertate de intervenție medicală și corectare.
Putere/ cunoaștere
Foucault argumenta că puterea și cunoașterea sunt intim legate. Atât de mult încât a creat termenul „putere/cunoaștere” pentru a sublinia că unu concept nu poate exista separat de celălalt.
Orice exercitare a puterii se bazează pe o cunoaștere care o susține. Iar pretențiile de cunoaștere servesc intereselor și puterii anumitor grupuri, marginalizându-i pe alții. În practică, acest lucru legitimează adesea tratamente discriminatorii asupra acestor grupuri în numele corectării și ajutorării lor.
Ceea ce l-a făcut pe Foucault atât de atrăgător pentru o gamă largă de cercetători este că nu s-a concentrat doar pe teorii abstracte ale filosofiei sau ale schimbărilor istorice. Mai degrabă, a analizat ceea ce era de fapt spus.
În lucrările sale cele mai importante, Foucault se concentrează pe o analiză a textelor, imaginilor și clădirilor, pentru a cartografia modul în care formele de cunoaștere se schimbă.
De exemplu, el argumenta că sexualitatea nu a fost pur și simplu reprimată în secolul XIX. Mai degrabă, era discutată pe scară largă într-o literatură științifică în expansiune, unde pacienții erau încurajați să vorbească despre experiențele sexuale în contexte clinice.
Odată cu explozia recentă a camerelor de supraveghere, precum și cu rolul „big data”, am intrat cu adevărat în societatea supravegherii. Ideile lui Foucault despre acest subiect continuă să fie explorate de cercetători din științele sociale și umaniste.
El a avut, de asemenea, o influență semnificativă asupra lucrărilor contemporane în domeniul sexualității și genului, studiilor sociologice ale instituțiilor de sănătate mentală și ale profesiei medicale; dar și în istorie, politică, studii culturale și altele.
O caracteristică importantă a teoriei sale este că acolo unde există putere există întotdeauna și rezistență. Prin urmare, există mereu „locuri de rezistență”: spații care promit o reconfigurare a relațiilor de putere într-un mod care ar putea corecta instituțiile și practicile opresive.
De exemplu, homosexualitatea a fost reinterpretată istoric ca un „păcat”, o „patologie medicală” și acum ca o „sexualitate” legitimă, arătând cum este posibilă schimbarea.
Dar numai printr-o înțelegere aprofundată a originii și structurii ordinii noastre sociale actuale vom putea înțelege și valorifica posibilitățile viitoare de schimbare socială.
⇒ Citiți și: Marea dezbatere despre natura umană dintre Noam Chomsky și Michel Foucault
Traducere și adaptare după Explainer: the ideas of Foucault
Imagine: pexels.com
