În urmă cu 8 ani, Karl MacDorman lucra peste program la Universitatea Osaka din Japonia, când, în jurul orei 1 noaptea, faxul său a prins viaţă. Din el a apărut un eseu cu o vechime de 35 de ani, scris în japoneză, trimis de un coleg. A fost o lectură interesantă pentru el.
MacDorman se ocupa la acel moment cu construirea de androizi hiperrealişti. Eseul avertiza în legătură cu faptul că, atunci când fiinţele artificiale încep să semene prea mult cu oamenii, acestea vor fi respinse. El şi colegii săi au realizat o traducere rapidă în engleză, numind fenomenul “abisul stranietăţii” (uncanny valley).
Ei au presupus că a lor copia a acelui eseu obscur va circula numai în rândul roboticienilor, dar acesta a aprins şi imaginaţia publicului. Jurnaliştii au folosit conceptul de "uncanny valley" pentru a explica performanţele mediocre ale unor filme cum ar fi Polar Express, ale căror spectatori fuseseră speriaţi de personajele generate pe calculator. Acest concept a fost folosit, de asemenea, pentru a explica insuccesul prizei la public a roboţilor umanoizi. Găsirea unei explicaţii a motivului pentru care are loc fenomenul amintit părea a merita milioane de dolari atât pentru Hollywood, cât şi pentru industria roboticii. Totuşi, atunci când cercetătorii au început să studieze fenomenul, citând traducerea lui MacDorman ca text definitiv, răspunsurile continuau să-i ocolească.
MacDorman crede în acest moment că am cercetat fenomenul "uncanny valley" într-un mod prea simplist şi, parţial pentru această abordare greşită, dă vina şi pe propria lui traducere grăbită. El şi alţii încep sa găsească o explicaţie pentru ceea ce, cu adevărat, are loc în creier atunci când ai acel sentiment straniu. Dacă acea interpretare este corectă, fenomenul este mult mai complex decât era de aşteptat iniţial, cuprinzând nu numai relaţia noastră cu noile tehnologii dar, de asemenea, relaţia noastră cu alţi oameni.
În timp ce este destul de binecunoscut faptul că trăsăturile corporale şi faciale anormale îi poate determina pe oameni să-i evite pe ceilalţi, unii cercetători cred că creaţiile asemănătoare omului ne înfricoşează într-un mod specific. Eseul citit de MacDorman a fost publicat în 1970 de roboticianul Masahiro Mori. Intitulat “Bukimi No Tani” – sau Valea Spaimei – acesta propunea faptul că roboţii umanoizi pot genera un sentiment de disconfort unic, care nu poate fi generat de verii lor mecanici.
Timp de decenii, puţini oameni din afara Japoniei cunoşteau teoria lui Mori. După ce traducerea lui MacDorman a adus-o în atenţia generală, ideile lui au fost extinse şi în domeniul figurilor umane generate de calculator, iar posibilele cauze ale fenomenului de stare de stranietate au început să fie cercetate cu seriozitate.
Prima lucrare a lui MacDorman asupra acestui subiect examina o idee propusă de Mori: noi ne simţim incomod pentru că roboţii aproape umani par a fi morţi, astfel reamintindu-ne faptul că suntem muritori. Pentru a testa aceasta idee, MacDorman a folosit o metodă numită teoria managementului terorii. Aceasta sugerează faptul că memento-urile faptului că vom muri guvernează o mare parte a comportamentului nostru – incluzând aici determinarea de a ne ataşa mult mai puternic de aspecte ale propriei noastre viziuni asupra lumii, cum ar fi credinţele religioase.
Prin urmare, MacDorman le-a cerut voluntarilor să completeze un chestionar despre viziunea lor proprie asupra lumii după ce le prezentase fotografii ale roboţilor asemănători oamenilor. Desigur, cei care văzuseră roboţii îşi apărau mult mai mult propriile opinii asupra lumii spre deosebire de cei care nu le văzuseră, acest lucru sugerând faptul că roboţii le reaminteau oamenilor de moarte.
Această explicaţie are sens din punct de vedere intuitiv, având în vedere faptul că unele personaje animate şi unii roboţi arată ca nişte cadavre. Dar, chiar şi la acel moment, lui MacDorman îi era clar faptul că această teorie avea limitele sale: reamintindu-i cuiva că va muri nu explică, prin sine însăşi, sentimentul straniu descris de oameni. O piatră de mormânt ne reaminteşte că vom muri, de exemplu, dar nu ne face să simţim aceeaşi emoţie specifică.
Teorii concurente au început să apară destul de repede. Unii cercetători dădeau vina pe rădăcinile noastre evolutive; noi am avut întotdeauna tendinţa de a evita parteneri neatractivi, până la urmă. Unii dădeau vina pe ideea consacrată că noi ne-am dezvoltat sentimentul de dezgust pentru a ne proteja de patogeni. Christian Keysers de la Universitatea Groningen din Olanda a arătat faptul că iregularităţile dintr-o formă aproape umană o fac pe această să pară bolnavă. Având în vedere că roboţii care ne neliniştesc sunt foarte asemănători cu noi, a argumentat el, noi am putea crede, la nivel subconştient, că avem şanse mari de a fi îmbolnăviţi de către ei.
Din nou, ambele teorii sunt incomplete: multe lucruri dezgustătoare şi neatractive nu provoacă, prin ele însele, acel sentiment straniu specific. Noi ştim că, atunci când cineva strănută în metrou, suntem expuşi la patogeni potenţial periculoşi, dar, totuşi, o călătorie cu metroul nu devine o experienţă stranie. “Există prea multe teorii”, spune MacDorman. “Acest domeniu devine prea aglomerat şi se îndepărtează prea mult de ştiinţă.”
Primul indiciu al faptului că ceva mult mai complex era implicat, a apărut atunci când neurologii au început să exploreze ceea ce avea loc în creier. În 2007, Thierry Chaminade de la Institutul de Cercetare a Telecomunicaţiilor Avansate din Kyoto, Japonia şi colegii acestuia au prezentat oamenilor o serie de personaje generate pe calculator care semănau cu oamenii până la un anumit punct, în timp ce le monitorizau activitatea cerebrală prin metoda imagisticii prin rezonanţă magnetică funcţională (fMRI). Deşi nu a fost scopul specific al studiului, rezultatele indicau o nouă explicaţie a sentimentului straniu.
Atunci când voluntarii observau un personaj care părea a fi aproape uman, activitatea din regiunea creierului responsabilă pentru mentalizare – abilitatea de a înţelege starea mentală a celuilalt – a crescut. Mentalizarea este presupusă a fi implicată în empatie. Ar putea fi căile empatice din creier responsabile pentru medierea sentimentului de straniu?
Mai multe dovezi au apărut în anul 2011, atunci când un al doilea studiu bazat pe fMRI, a fost condus de această dată de Ayse Saygin de la Universitatea California din San Diego. Cercetătorii au studiat activitatea cerebrală a oamenilor în timp ce le prezentau montaje video ale unui robot mecanic, ale unui om şi ale unui android realist cunoscut ca generator a stării de stranietate. Fiecare dintre acestea au fost arătate participanţilor în timp ce personajele prezentate realizau o acţiune identică – dar unul dintre montaje a produs un rezultat diferit.
Atunci când oamenii priveau un om sau un robot mecanic mergând, creierul prezenta o activitate redusă. Dar, atunci când participanţii au trebuit să observe androidul realist realizând aceeaşi acţiune, activitatea a crescut considerabil în regiunile vizuale şi motoare ale creierelor lor.
Saygin şi colegii săi au sugerat faptul că sentimentul de straniu produs de vederea androidului s-ar putea datora activităţii suplimentare a creierului care încearcă să reconcilieze mişcările robotului cu comportamentul uman pe care îl aşteaptă bazându-se pe aparenţe.
Se crede că cortexul motor găzduieşte neuroni oglindă, care sunt specializaţi într-o anumită sarcină şi care sunt activaţi atunci când vedem un alt organism realizând acea sarcină. În timp ce opiniile rămân împărţite asupra rolului lor, aceşti neuroni au fost, de asemenea, implicaţi în abilitatea noastră de a empatiza cu ceilalţi.
Sentimentul de straniu, prin urmare, ar putea fi cauzat de un fel de disonanţă în sistem care ne ajută să simţim empatie, spune MacDorman. “Pare a avea legătură cu abilitatea de a simţi ceea ce altcineva simte.”
Mori nu ştia acest lucru, atunci când şi-a scris eseul, în 1970, dar a lăsat uşa deschisă pentru această posibilitate. Atunci când MacDorman a tradus eseul în engleză, el a realizat o simplificare crucială. În conformitate cu traducerea din 2005, atunci când ne aflăm în starea de stranietate, sentimentele noastre de “familiaritate” se prăbuşesc. Această calitate – împreună cu “simpatia” – a oferit susţinere pentru nenumărate studii asupra stării de stranietate, spune MacDorman – iar acest lucru ar fi putut duce la mascarea unor posibile rădăcini în empatie.
Empatie suprimată
Mori nu a folosit, totuşi, termenii familiaritate sau simpatie. În schimb, el a folosit un neologism, shinwakan, pe care el însuşi l-a inventat pentru că nu exista un antonim pentru cuvântul straniu. MacDorman acum crede că acel shinwakan este, în fapt, o formă de empatie. În luna iunie a anului trecut, el a publicat o nouă traducere, care el speră că îi va determina pe cercetători să privească conceptul de stare de stranietate din această nouă perspectivă. “Faptul că empatia este un concept complex înseamnă că o descâlci”, spune el,” şi ne putem da seama ce se întâmplă cu adevărat.”
În neuroştiinţa cognitivă, empatia este, de obicei, împărţită în trei categorii: cognitivă, motorie şi emoţională. Empatia cognitivă reprezintă abilitatea de a înţelege perspectiva celuilalt şi a motivului pentru care ei iau diferite decizii – de a juca “şah social”, după cum spune MacDorman. Empatia motorie este abilitatea de a mima mişcări cum ar fi expresii faciale sau posturi, iar empatia emoţională reprezintă, în mod esenţial, simpatie, sau abilitatea de a simţi ceea ce simt ceilalţi. Teoria lui MacDorman constă în faptul că sentimentul de straniu este produs atunci când experimentăm anumite tipuri de empatie dar nu şi pe celelalte. “Întrebarea este”, spune el, “care formă de empatie este suprimată?”
Pentru a testa o posibilitate, MacDorman, aflat în prezent la Universitatea Indiana din Indianapolis, le-a solicitat unor persoane să urmărească imagini video ale unor roboţi, ale unor personaje generate de calculator şi a unor oameni reali în diverse situaţii variind de la inofensive la periculoase. El, apoi, le-a cerut voluntarilor să categorizeze aceste caractere în funcţie de cum se simţeau, adică dacă erau bucuroşi sau trişti, faţă de situaţia lor. Cu alte cuvinte, el măsura abilitatea participanţilor de a simpatiza cu aceste reprezentări.
MacDorman a descoperit faptul că acestora le era dificil să determine starea emoţională a caracterelor care intrau sub auspiciul stării de stranietate. Aceasta era, credea el, o indicaţie a faptului că empatia emoţională era suprimată. La nivelul motor și cognitiv, toate trăsăturile tipice ale empatiei sunt declanşate, dar nu putem regăsi simpatia, spune el.
Kurt Gray, psiholog la Universitatea din North Carolina, Chapel Hill, este de acord cu faptul că starea de stranietate are legătură cu incapacitatea noastră de a simţi anumite tipuri de empatie şi că ar trebui să privim fenomenul într-un mod diferit. “Ceea ce Karl a realizat din punctul de vedere al formulării este foarte important”, spune el.
Gray crede că are o explicaţie pentru motivul pentru care încercarea de a simpatiza cu roboţi şi personaje animate asemănătoare oamenilor ne face să ne simţim inconfortabil. Într-un studiu recent, el şi Daniel Wegner de la Universitatea Harvard le-au solicitat unor voluntari să participe la un sondaj care măsura gradul lor de confort în faţa diferitelor tipuri de aptitudini ale calculatoarelor. Ideea era să identifice care dintre caracteristicile umane, atunci când sunt demonstrate de o maşinărie, îi fac pe oameni să se simtă inconfortabil.
Perechea de cercetători a descoperit faptul că oamenii credeau că computerele capabile să simtă emoţii sunt extrem de enervanţi. “Suntem bucuroşi că roboţii pot să facă anumite lucruri, dar nu şi să simtă anumite lucruri”, au concluzionat aceştia.
Argumentaţia lui Gray se bazează pe faptul că aproape orice robot realist ne face să ne simţim inconfortabil pentru că vedem în ei umbra unei minţi umane, dar una pe care ştim că nu o vom înţelege niciodată. Cu alte cuvinte, problema este nu numai în ceea ce priveşte incapacitatea noastră de a simpatiza cu roboţii şi personajele generate pe calculator; ci şi în percepţia noastră a modului în care acestea vom empatiza cu noi.
Modul particular de simpatie pe care noi îl rezervăm pentru alte persoane necesită ca noi să credem că lucrul cu care simpatizăm prezintă un sine. Iar această concesie din partea minţii faţă de ceva non-uman ne face să ne simţim inconfortabil.
Prin urmare, atâta timp cât noi ne dăm seama că un robot sau un personaj virtual nu este uman, noi nu îi vom acorda niciodată permisiunea de a ieşi din categoria lucrurilor stranii. Chiar dacă noi vom găsi o cale de a face creaturi artificiale care să prezinte caracteristici umane identice, ele ne-ar mai putea încă provoca disconfort dacă am şti ca ele nu sunt asemenea nouă. Această posibilitate a fost deja explorată în domeniul ştiinţifico-fantastică: luaţi în considerare modul în care personajele umane au reacţionat faţă de cyloni în Battlestar Galactica, spune roboticianul Christoph Bartneck de la Universitatea Canterbury din Noua Zeelanda. “Ai aceşti roboţi pe care nu îi poţi deosebi de oameni. Acesta este motivul pentru care simţi fiori pe şira spinării. Ei nu sunt la fel ca noi. Dar ei sunt la fel ca noi.”
Poate că la aşa ceva se gândea Mori atunci când, cu mulţi ani după ce şi-a redactat eseul, un reporter l-a întrebat dacă el credea că omenirea va putea să construiască cândva roboţi care să anuleze sentimentul de stranietate: “De ce să încerci?”, a răspuns el.
Ideea că starea de stranietate ar putea fi imposibil de depăşit s-ar putea dovedi o veste proastă pentru atât cei de la Hollywood, cât şi pentru proiectanţii de roboţi. Dar acest fapt constituie şi o dovadă a unui lucru pe care mulţi îl vor găsi ca fiind reconfortant: există un sentiment particular de empatie care poate fi împărtăşit doar de oameni.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului freaky-feeling-why-androids-make-us-uneasy, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu
