O mare parte din ceea ce noi considerăm ca fiind adevărat are o dată de expirare. Vestea bună este că putem estima această dată. Iată cum au abordat problema Thierry Poynard şi colegii săi, specialişti în boli hepatice de la spitalul Pitié-Salpêtrière din Paris, Franţa.
În şcoala de stomatologie, bunicul meu a învăţat numărul de cromozomi ai unei celule umane. Dar exista o problemă. Biologii vizualizaseră nucleele celulelor umane în 1912 şi număraseră 48 de cromozomi, iar acest adevăr a fost introdus în manualele studiate de bunicul meu. În 1953, marele biolog Leo Sachs a spus chiar că "numărul cromozomilor diploidieni este de 48 la om şi acest lucru poate fi considerat acum ca un adevăr dovedit".
Apoi, în 1956, Joe Hin Tjio şi Albert Levan au testat o nouă tehnică de vizualizare a celulelor. Ei au numărat cromozomii de mai multe ori, până când au fost siguri că nu greşeau. Când şi-au anunţat rezultatul, alţi cercetători au spus că şi ei obţinuseră acelaşi număr, doar că se gândiseră că au făcut o greşeală. Tjio şi Levan au numărat doar 46 de cromozomi şi au avut dreptate.
Ştiinţa şi-a propus întotdeauna apropierea de adevăr şi oricine înţelege metoda ştiinţifică ştie că aceasta presupune o transformare continuă a cunoştinţelor acceptate de-a lungul timpului ca fiind adevărate. Cu toate acestea, uneori acest proces poate părea aleator şi poate deranja. Fumatul, odinioară recomandat de medic, a ajuns să fie considerat mortal. Consumul de carne era considerat benefic, apoi nociv, apoi din nou benefic, iar în prezent este o chestiune de opinie. Vârsta la care femeile sunt sfătuite să-şi facă mamografii a crescut. Credeam odată că Pământul este centrul Universului, iar planeta noastră a fost de atunci în mod repetat retrogradată. Nu mai ştiu dacă vinul roşu este bun sau nu pentru mine.
Se pare că există totuşi o ordine în tot acest vacarm al schimbării. Vestea bună care rezultă din domeniul meu de specializare, scientometria - studiul cantitativ al ştiinţei - este faptul că, la modul global vorbind, există regularităţi în modul în care au loc schimbările şi putem identifica chiar şi viteza cu care cunoştinţele considerate la un moment dat adevăruri ştiinţifice îşi vor pierde de-a lungul timpului calitatea şi se vor “dezintegra”. Acest lucru înseamnă că nu trebuie să fim confuzi într-o lume în care informaţia îşi pierde valoarea de adevăr şi se schimbă. Porţiuni din ceea ce presupunem a fi adevărat vor fi în cele din urmă infirmate, dar conştientizarea faptului că există tipare în cadrul acestui proces de “degradare a adevărului” ne-ar putea ajuta să identificăm adevărurile care sunt pe cale să expire.
Un lucru este evident: cunoaşterea ştiinţifică este încontinuu actualizată prin intermediul a noi descoperiri şi prin reproducerea unor studii ştiinţifice, dar până în ultimii ani prea puţină atenţie a fost acordată vitezei cu care se produce această schimbare. E vorba îndeosebi de faptul că puţini au încercat să cuantifice cât de mult va dura până când ceea ce ştim la un moment dat va deveni neadevărat sau va fi înlocuit cu o aproximare mai precisă a adevărului.
Printre primele grupuri care au măsurat această transformare a informaţiei ştiinţifice s-a numărat o echipă de cercetători de la spitalul Pitié-Salpêtrière din Paris, Franţa. Pentru a înţelege fenomenul, Thierry Poynard şi colegii săi au ales să se concentreze pe specializările medicale proprii: ciroză şi hepatită, două domenii legate de bolile ficatului. Ei au colectat aproape 500 de articole din aceste domenii apărute într-o perioadă de peste 50 de ani şi le-au dat unui grup de experţi spre examinare. Fiecare expert a fost însărcinat cu misiunea de a decide dacă articolul conţinea informaţii încă valide ori era unul învechit sau infirmat (Annals of Internal Medicine, vol. 136, p. 888).
Făcând acest lucru, Poynard şi colegii sai au fost capabili să creeze o diagramă simplă care înfăţişa cantitatea de conţinut care a trecut testul timpului, rămânând valabil de-a lungul deceniilor anterioare (vezi imaginea de mai jos). Ei au descoperit ceva uimitor: o degradare clară a numărului de lucrări care erau încă valabile. În plus, a fost posibil să se calculeze "timpul de înjumătăţire" al adevărurilor formulate în aceste domenii prin analizarea punctului în care curba intersecta valoarea de 50 la sută de pe acest grafic: 45 de ani.
În esenţă, informaţiile pot fi asemănate cu un material radioactiv. Cunoştinţele medicale despre ciroză sau hepatită durează aproximativ 45 de ani înainte ca jumătate dintre ele să devină învechite sau infirmate.
Metafora timpului de înjumătăţire nu este una perfectă, prin comparaţie cu omonimul din domeniul radioactivităţii. Pe de o parte, intervalele de timp analizate fac dificilă o estimare serioasă a caracterului exponenţial al acestui factor de degradare. Mai mult, în funcţie de maturitatea domeniului de cercetare, timpul de înjumătăţire nu trebuie să fie constant. Într-adevăr, acesta s-a schimbat cu siguranţă atunci când medicina s-a transformat din artă în ştiinţă. Cu toate acestea, timpii de înjumătăţire pot fi un mod util de a ne gândi la dezintegrarea gradului de adevăr al cunoştinţelor ştiinţifice.
Sigur că nu putem anticipa care dintre lucrări vor fi infirmate, la fel cum nu putem preciza momentul când atomii radioactivi individuali se vor dezintegra, dar putem observa întreg ansamblul şi putem vedea că există reguli pentru modul în care se modifică informaţiile dintr-un domeniu de-a lungul timpului. Rezultatele obţinute în analiza domeniilor cirozei şi hepatitei au fost aproape identice cu cele aduse de un studiu anterior, care a examinat modul de degradare în timp a calităţii informaţiilor din chirurgie. Doi chirurgi australieni au descoperit că jumătate dintre cunoştinţele din acest domeniu au devenit, de asemenea, false la fiecare 45 de ani (The Lancet, vol. 350, p. 1752).
Din păcate, convocarea unui grup de experţi care să cotrobăie printre toate fostele concluzii ale ştiinţei nu este fezabilă. Aşa că trebuie să sacrificăm precizia, dând credit capacităţii noastre de a analiza o cantitate mare de informaţie ştiinţifică relativ repede. O modalitate mai simplă de a face acest lucru este de a observa timpul de viaţă al surselor citate, moneda de schimb a domeniului ştiinţific şi metrica prin care este măsurat impactul unei lucrări de cercetare.
Pentru a înţelege gradul de degradare a adevărului unei lucrări, putem măsura cantitatea de timp de care este nevoie pentru ca oamenii să se oprească din citarea unui anumit studiu dintr-un domeniu. Dacă nu mai este interesant, nu mai este relevant sau a fost contrazis de cercetări noi, acest studiu nu mai este parte a literaturii ştiinţifice viabile. Cantitatea de timp de care este nevoie pentru ca alţii să se oprească din citarea a jumătate din literatura de specialitate dintr-un domeniu este, de asemenea, un exemplu de timp de înjumătăţire.
Folosind această metodă putem începe sa obţinem estimări aproximative ale timpului de înjumătăţire din mai multe domenii. De exemplu, un studiu al tuturor articolelor din revistele Physical Review, un grup de publicaţii de mare importanţă pentru fizicieni, a constatat că perioada de înjumătăţire în fizică este de aproximativ 10 ani (arxiv.org/abs/physics/0407137).
Diferite formate de publicaţii pot avea, de asemenea, timpi de înjumătăţire diverşi. În 2008, Rong Tang de la Simmons College din Boston a cercetat cărţile de ştiinţă din diferite domenii şi a constatat că fizica are un timp de înjumătăţire mai lung (13,7 ani) decât economia (9,4 ani), care la rândul său depăşeşte matematica, psihologia şi istoria (College & Research Libraries, vol 69, p 356).
Acest lucru este opusul a ceea ce se găseşte în articolele din reviste, în care cunoştinţele de la frontierele ştiinţelor exacte sunt invalidate mai rapid decât în ştiinţele sociale. Acest lucru se poate datora faptului că experimentarea imediată repetată poate fi mai directă în ştiinţele exacte decât în ştiinţele sociale, în care datele pot fi mai ambigue.
Deci, formularea unor concluzii puternice cu privire la diferenţele dintre timpii de înjumătăţire din domenii disparate ar trebui să fie abordată cu precauţie, din cauza diferiţilor factori care pot influenţa şi diferitelor metode utilizate pentru a evalua longevitatea lor. Cu toate acestea, rămâne o realitate faptul că anumite categorii de cunoştinţe pot fi privite ca având date de expirare diferite. Acest lucru ne duce la întrebarea dacă reîncadrarea cunoaşterii în acest fel ar trebui să schimbe modul în care interpretăm faptele pe care fiecare dintre noi le utilizează în cotidian. La urma urmei, identificarea faptului că anumite categorii de cunoştinţe vor rezista mai mult decât altele ar putea să influenţeze modul în care acţionam în ceea ce priveşte informaţia - şi de a identifica asupra căror cunoştinţe ar trebui să fim mai circumspecţi.
Timpul de înjumătăţire al adevărului (2)
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Truth decay: The half-life of facts, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu
