Ce se întâmplă în mintea ta chiar în acest moment? Probabil că este vorba despre percepția vizuală a acestor cuvinte din fața ta. Poate că poţi auzi sunetul traficului din depărtare sau plânsul unui copil din apartamentul vecin. Poate că te simţi puţin obosit şi distras, străduindu-te să te concentrezi asupra cuvintelor de pe această pagină. Sau poate că eşti încântat de perspectiva unei lecturi interesante.
Petrece un moment gândindu-te la ce înseamnă să fii tu în această clipă. Asta este ce se petrece în mintea ta. Dar chiar este așa? Există și altă versiune a acestei povești.
Creierul uman este format din 86 de miliarde de neuroni, fiecare neuron fiind conectat la alţi 10.000 de neuroni, producând astfel trilioane de conexiuni. Un neuron comunică cu un alt neuron vecin prin transformarea unui semnal electric într-un semnal chimic (un neurotransmițător), care trece apoi prin spaţiul dintre neuroni (sinapsă) pentru a se cupla la un receptor din neuronul vecin, înainte de a fi convertit din nou într-un semnal electric. Prin intermediul acestor elemente constituente fundamentale se formează uriașe rețele electrochimice.
Aceste două versiuni ale aceleași povești, propria experiență subiectivă a ce se întâmplă cu mine și mecanismul fundamental de funcționare al creierului, par foarte diferite. Cum pot să fie adevărate în același timp?
Cum să împăcăm ceea ce știm despre noi înșine din interior cu ceea ce ne spune știința despre corpul și creierul nostru din exterior? Aceasta este ceea ce filosofii au numit problema minte-corp. Există însă o posibilă soluție la această problemă care nu impune existenţa a două lumi separate.
• Dualismul și problema minte-corp
Probabil cea mai cunoscută soluție a problemei minte-corp este dualismul: presupunerea că mintea umană este de natură imaterială, în afara corpului sau a creierului.
Conform acestei teorii, sentimentele și experiențele noastre nu rezidă în creierul tău, ci provin dintr-un suflet imaterial, separat de creier, deși strâns legat de acesta.
Relația dintre tine și corpul tău se aseamănă puțin cu relația dintre un pilot de drone și drona lui. Îți controlezi corpul și primești informații de la senzorii săi, dar tu și corpul tău nu sunteţi același lucru.
Dualismul permite continuarea vieții după moarte. Știm că atât corpul, cât și creierul se descompun, dar poate că sufletul supraviețuiește când trupul moare, la fel cum pilotul dronei trăiește chiar dacă drona lui este doborâtă. Poate acesta este cel mai natural mod de a gândi la relația dintre corp şi minte.
Psihologul Paul Bloom a susținut că dualismul este congenital și că încă de la o vârstă foarte fragedă copiii încep să distingă „lucrurile ce țin de minte” de „lucrurile fizice”. Majoritatea culturilor și religiilor par să fi adoptat de-a lungul istoriei dualismul, într-o formă sau alta.
Problema este că dualismul nu se potrivește cu știința modernă. Deși dualiştii cred că mintea și creierul sunt diferite, ei cred că există o relație de cauzalitate între ele. Dacă sufletul ia decizia de a ridica un braț, asta reușește cumva să influențeze creierul, generând un lanț cauzal de evenimente care va duce la ridicarea brațului.
Rene Descartes, cel mai cunoscut adept al dualismului din istorie, a emis ipoteza că sufletul comunică cu creierul prin glanda pineală, o mică glandă, în formă de bob de mazăre, situată aproape de centrul creierului. Dar știința modernă modernă nu a găsit dovezi pentru ipoteza că există un loc special în creier unde mintea interacționează cu creierul.
Un dualist ar putea susține că sufletul acţionează în mai multe locuri ale creierului. Totuși, ne-am aştepta să identificăm aceste semnale care sosesc în creier dintr-un suflet imaterial, așa cum putem observa semnalele radio trimise de pilot către o dronă. Nu am observat acest lucru atunci când vine vorba despre creier. Știința ne indică însă altceva, și anume că tot ceea ce se întâmplă în creier are o cauză în interiorul acestuia.
Imaginați-vă că am descoperit ceea ce am crezut că era o dronă, dar la o examinare ulterioară am descoperit că tot ceea ce face drona este consecinţa unor procese din interiorul ei. Am concluziona că acest lucru nu a fost controlat de un „păpușar” extern, ci prin intermediul unor fizice din interiorul acesteia. Cu alte cuvinte, vorbim de un robot, nu de o dronă. Mulți filosofi și oameni de știință tind să creadă că același lucru este valabil și când vorbim despre creierul uman.
• Materialismul - ești tu creierul tău?
Cea mai populară soluție a problemei minte-corp este, probabil, materialismul. Materialiștii speră să poată explica sentimentele și experiențele noastre ca efecte ale chimiei cerebrale. Deocamdată nu avem nici cea mai mică idee care este legătura dintre ce știm despre funcționarea creierului și experiențele subiective, dar mulți sunt convinși că într-o zi ne vom lămuri.
Această încredere vine, probabil, din faptul că materialismul este considerat opțiunea științifică validă. Succesului științei din ultimii 500 de ani este uluitor, la urma urmelor. Asta dă încredere că folosind metodele standard de cercetare a creierului, vom reuşi într-o zi să găsim răspunsuri la marile întrebări.
Problema este însă că abordarea științifică standard a fost astfel concepută încât exclude conștiința.
Galileo a fost primul care a cerut ca știința să fie matematică, deşi el a înțeles destul de bine că experiențele umane nu pot descrise prin matematică, pentru aspectele calitative ale acestor experiențe, precum ceea ce percepem ca fiind „roșu” ori euforia iubirii - nu pot fi captate în limbajul pur cantitativ al matematicii.
Galileo a evitat această problemă adoptând o formă de dualism, conform căreia calitățile conștiinței pot fi găsite doar într-o „animare” imaterială a corpului, nu în materia care face obiectul studiului științific. Doar după ce Galileo a separat conștiința de domeniul științei, știința matematicii a devenit posibilă.
Cu alte cuvinte, abordarea științifică curentă se bazează pe separarea dintre lumea fizică cantitativă de realitatea calitativă a conștiinței. Dacă dorim să readucem conștiința în domeniul științei, atunci trebuie să recuplăm cele două domenii.
• Idealismul - este conștiința fundamentală?
Materialiștii încearcă să reducă conștiința la materie, dar am văzut că această abordare are probleme serioase. Putem schimba abordarea: poate fi materia redusă la conștiință? Ajungem astfel la o a treia opțiune: idealismul.
Adepţii idealismului cred că la nivel fundamental conștiința este tot ceea ce există. De-a lungul timpului diverse versiuni ale idealismului au susținut că lumea fizică este un fel de iluzie ori o construcție generată de creierul nostru.
Idealismul nu duce lipsă de probleme, de asemenea.
Materialiștii consideră materia ca fiind la baza a tot ce există, dar au dificultăți în a explica modul în care este generată conștiința.
În schimb, idealiştii consideră conștiința baza a tot ce există, dar au probleme în a explica de unde vine materia.
• Panpsihismul - posibilă soluție la dificultățile dualismului, materialismului și idealismului?
O altă abordare, mai degrabă redescoperită, atrage atenţia unui număr tot mai mare de oameni de știință și filosofi. Această abordare pleacă de la observația că știința este limitată la a ne spune comportamentul materiei. Fizica, de exemplu, este doar un instrument matematic ce ne descrie modul în care interacționează câmpurile și particulele. Ne spune, așadar, ce face materia, dar nu ce este materia.
Dacă fizica nu ne spune ce sunt câmpurile și particulele, atunci apare posibilitatea ca acestea să fie forme ale conștiinței. Această teorie, cunoscută sub numele de panpsihism, ne permite să susținem că atât materia fizică, cât și conștiința sunt fundamentale, dat fiind că atât particulele, cât și câmpurile sunt forme ale conștiinței.
La nivel fundamental, așadar, am găsi forme foarte simple ale conștiinței. Poate că quarcurile, particule fundamentale care formează nucleul atomic, au un anumit grad de conștiință, iar aceste forme foarte simple de conștiință se combină în forme complexe de conștiință, cum ar fi cele ce definesc omul și alte animale.
Așadar, conform panpsihismului, experienţa culorii roșii și procesele cerebrale asociate nu au loc în lumi separate. În timp ce Galileo a separat experiența calitativă a culorii roșii de procesele cerebrale cantitative, panpsihismul ne oferă o modalitate de a reuni cele două abordări într-o singură viziune unificată asupra lumii. Există o singură lume formată din conștiință. Materia este generată de conștiință.
Panpsihismul reprezintă o abordare radicală a problemei conștiinței, dar pare să reușească unde alte teorii nu pot, adică propune un mod de a combina ce știm despre noi înșine din interior cu ceea ce știința ne spune despre corpul și creierul nostru din exterior - o propunere, așadar, de a privi materia și conștiința ca două fețe ale aceleași monede.
• Dar poate panpsihismul fi testat? Într-un anumit sens, poate, deoarece toate celelalte opțiuni eșuează în a găsi soluții la problemele fundamentale. Dualismul nu reușește explice datele venind din neurologie, iar materialismul nu reușește să explice realitatea conștiinței. Odată ce am am eliminat opțiunea imposibilă, ce rămâne, oricât de improbabil, trebuie să fie adevărat (Sherlock Holmes).
Având în vedere problemele cu care se confruntă dualismul și materialismul, panpsihismul pare a fi cea mai bună ipoteză pentru a rezolva problema minte-corp.
Pe de altă parte, chiar vom reuși vreodată să rezolvăm problema minte-corp, nu va dispărea niciodată uimirea cu privire la existența conștiinței umane.
• The Brain—is wider than the Sky
de Emily Dickinson, c. 1862
The Brain is wider than the Sky
For, put them side by side,
The one the other will contain
With ease, and you beside.
The Brain is deeper than the sea
For, hold them, Blue to Blue,
The one the other will absorb,
As sponges, Buckets do.
The Brain is just the weight of God
For, Heft them, Pound for Pound
And they will differ, if they do,
As Syllable from Sound.
Notă: am lăsat poezia în original, dat fiind că varianta în limba română este mai puțin inteligibilă.
Traducere și adaptare după Consciousness: how can I experience things that aren’t real?, de Philip Goff, profesor de filozofie la Universitatea Durham
