Socrate și Alcibiade de Christoffer Wilhelm Eckersberg

Acest dialog, „Primul Alcibiade” (spre a-l deosebi de alt dialog, care s-ar putea să nu fie al lui Platon), îi are ca protagoniști pe Alcibiade, un tânăr ambițios de 20 de ani, frumos, din familie nobilă, bogat, cu conexiuni importante (Pericle), gata să intre în viața politică a cetății și Socrate.

Pe timpul dialogului Socrate îi arată lui Alcibiade cât de nepregătit este pentru așa ceva și îi propune să-i fie mentor, ceea ce Alcibiade, în final, acceptă.


Discuția este una lungă (53 pg). Iată cum decurge dialogul.

1. Socrate îi spune lui Alcibiade că el, primul său iubit, nu i-a vorbit vreme îndelungată pentru că i-a interzis daimonul (un fel de voce interioară pe care o invocă Socrate adesea), dar acum acesta nu se mai împotrivește.

2. Socrate afirmă că Alcibiade a fost părăsit de toți iubiții, pentru că este peste măsură de trufaș, urmând să-i demonstreze acest lucru.
Alcibiade susține că nu are nevoie de nimeni, pentru că are toate darurile necesare: este frumos, impunător, se trage dintr-o familie puternică, este bogat și este prieten cu Pericle.

3. Alcibiade vrea să afle de ce vrea Socrate să-i vorbească, iar ultimul se apucă să-i explice.
Socrate e convins că Alcibiade vrea mai mult de la viață, nu doar să se bucure de ce are. Se va prezenta în fața adunării poporului atenian curând, căruia crede că îi va dovedi că este vrednic de onoruri. Nu socotește mai pe nimeni vrednic de luat în seamă. Dar, spune Socrate, toate planurile lui Alcibiade nu se pot pune în practică fără ajutorul lui Socrate (și al Zeului).

4. Socrate spune că Alcibiade se va prezenta atenienilor, urmând să-i povățuiască pe subiecte pe care crede că le știe mai bine decât ei.
Dar dacă știe acele lucruri ori le-a învățat de la cineva, ori le-a descoperit singur. Dar Socrate știe ce a învățat Alcibiade: să scrie, să citească, să cânte la cithară și să lupte. Și atunci despre ce să vorbească atenienii, că să-i povățuiască Alcibiade? „Cu privire la propriile lor treburi”, răspunde acesta, exemplificând: „când vor delibera despre război, pace ori altă chestiune de stat”.
Dar Socrate crede că pacea și războiul trebuie făcute „cu cine e mai potrivit” și doar atât timp „cât e mai bine”. „Mai bine” reprezintă ce este totalmente corect, iar „corect” este ce e în acord cu regulile artei (gimnastica în cazul de față).

5. Socrate întreabă spre ce țintește „mai binele” păcii încheiate sau al războiului dus cu cine e mai potrivit. Alcibiade nu știe ce să răspundă, dar știe învinuirile ce se aduc pentru a porni un război: înșelăciunea, silnicia și deposedarea.

6. Socrate îl chestionează pe Alcibide cu privire la modul în care în învățat ce este drept sau nu. Alcibiade spune că de la „cei mulți”. Socrate se opune, căci aceștia nu sunt în stare să te învețe nici să joci zaruri. Socrate spune că „cei ce urmează să-i învețe pe alții un anumit lucru trebuie mai întâi să-l cunoască ei înșiși”. Iar oamenii știutori se înțeleg între ei, având aceleași păreri.
Oamenii nu se dezbină în păreri asupra sănătății și boli, dar se omoară între ei pentru fapte drepte și nedrepte, așa cum povestește Homer.
Socrate concluzionează că Alcibiade nu cunoaște rosturile dreptății și nedreptății, pentru că nu le-a învățat de la nimeni și nici nu le-a aflat singur.

7. Alcibiade e de părere că grecii rareori țin sfat referitor la ce e drept. Pe de altă parte ce e drept nu e și folositor neapărat, pentru că mulți au tras foloase după nedreptăți, iar mulți nu au tras foloase după fapte drepte.
Socrate se întreabă de unde știe Alcibiade ce e „folosul” sau ce e folositor atenienilor. Îl provoacă să demonstreze că dreptatea nu e adesea aducătoare de folos.
Vorbesc apoi despre faptele bune, care sunt și frumoase. Faptele bune, chiar și însoțite de rău, cum ar fi faptul că poți fi rănit atunci când ajuți pe cineva, sunt frumoase.
Lașitatea este, după Alcibiade, cel mai mare rău din lume, deopotrivă cu moartea, pe când viața și vitejia sunt de partea cealaltă a balanței.
Mai raționează Socrate: faptele frumoase sunt bune, iar cei ce fac bine sunt fericiți. Frumosul și binele sunt una.

Cei care se poartă drept se poartă frumos, iar cei ce se poartă frumos se poartă bine. Faptele bune sunt folositoare, rezultând că faptele drepte sunt folositoare.

8. Lucrurile pe care nu le cunoști nu te fac să șovăi, odată ce știi că nu le cunoști - spune Socrate. Șovăie cei care își închipuie că știu, deși nu știu.

9. O dovadă că cineva știe ce știe e că poate să-l inițieze și pe altul în ceea ce știe.

10. Alcibiade spune că sunt mulți nechemați în politica ateniană, pe care-i va întrece ușor doar prin ceea ce este. Dar Socrate îi arată că nu aceia îi sunt concurenții, ci lacedemonienii (spartanii), precum și Marele Rege (pers).
Dar firile cele mai înzestrate apar în neamurile de vază, care asigură și o educație aleasă, crede Socrate. Regii Spartei se trag din Heracle, iar perșii din Ahemede, care la rândul lor se trag din Perseu, fiul lui Zeus. Aici Alcibiade spune că și atenienii se trag din Zeus, prin neamul lui Eurysahes. Socrate arată că perșii și spartanii sunt superiori prin prestigiul lor.
Socrate arată și alte diferențe. „Când ne naștem „noi”, nici vecinii nu prind de veste”.
La perși, creșterea copilului (viitorul rege) nu e dată vreunei femei de rând, ci eunucilor regelui. La 7 ani e învățat să călărească. La 14 ani se ocupă de el pedagogii regali: cel mai învățat (care predă magia); cel mai drept (care predă adevărul); cel mai virtuos (care predă abținerea de la plăceri); cel mai viteaz (predă cutezanța și neînfricarea, dat fiind că frica te aduce în sclavie).
În plus, spartanii sunt mult mai bogați. Au pământ mai mult, mai mulți sclavi (plus iloții), mai multe animale. Iar perșii sunt mult mai bogați decât spartanii.

11. Apoi Socrate deschide o discuție despre conducerea celor care iau parte la comunitatea politică, a cetățenilor. Discuția este lungă și anevoios de urmărit. În esență, discuția se desfășoară astfel:
Ce artă permite conducerea în cazul statului și al individului? Acea iubire și armonie dintre fiu și părinți, dintre frați, dintre soție și bărbat, răspunde Alcibidiade. Dar soția și soțul au roluri diferite, deci ei nu se pot pune de acord pe tot ceea ce fac. Atunci prietenia ia ființă în sânul unei comunități când fiecare își vede de ale lui, crede Alcibiade. Când își văd de rosturile lor, oamenii urmează calea dreptății. Nu știu cum să definească asta niciunul, așa că trec la subiectul următor.

12. „Ce înseamnă îngrijirea de sine însuși?”, întreabă Socrate. Sunt două aspecte care trebuie analizate: grija de fiecare lucru în sine și grija de tot ce aparține acelui lucru. Una e să te ocupi de picior, prin exerciții fizice, alta e să te ocupi de cele ce aparțin piciorului, prin arta cizmăriei.
Nu putem ști ce artă ne face mai buni, dacă nu știm ce suntem noi înșine, spune Socrate. Omul este sufletul său, iar corpul este cel folosit de suflet. Dacă întrebăm ce e omul între: suflet, corp și întrunirea lor, vedem că sufletul este cel care comandă.
Prin urmare, „cunoaște-te pe tine însuți” înseamnă să-ți cunoști sufletul. Înțelepciunea înseamnă exact asta, să te cunoști pe tine, să-ți cunoști sufletul.
Cine s-a îndrăgostit de corpul tău, nu te îndrăgește pe tine, ci unul dintre bunurile tale.
Îngrijirea de sine presupune, așadar, îngrijirea de sufletul tău.
Dar cum să se cunoască sufletul pe sine însuși? Să privească spre suflet, și anume către acel loc unde este sădită virtutea sufletului, înțelepciunea, căci nimic nu poate fi mai divin în suflet decât cunoașterea și cugetarea.
Prin urmare, cel ce privește și cunoaște ce e divin în suflet, Zeul lăuntric și cugetarea, se va cunoaște pe sine însuși. Privind spre Zeul din noi, vom avea o oglindă a rosturilor omenești.


13. Dacă nu ne cunoaștem, dacă ne lipsește înțelepciunea, atunci nu putem cunoaște nici pe cele ce țin de noi, pe cele rele și pe cele bune.
Dacă nu cunoaștem ce-i al nostru, nu vom cunoaște nici ceea ce ține de ce e al nostru.
Dar cel ce nu-și cunoaște cele proprii nu poate cunoaște nici pe cele ale altora. Așadar, nici rosturile cetății. Un atare bărbat nu poate fi om politic și nici administrator. Nu va ști ce să facă, va cădea în greșeală, se va purta rău atât în viața particulară, cât și în viața publică. Va fi nefericit, căci oamenii răi sunt nefericiți.


14. Nu de ziduri, corăbii și arsenale, popor numeros și pământuri întinse e nevoie pentru dezvoltarea cetăților, ci de virtute.
Ca să te ocupi bine și frumos de treburile statului, trebuie să insufli virtute cetățenilor. Dar nu poți face asta dacă nu dispui de virtute tu însuți.
Dacă omul de stat urmează dreptatea și înțelepciunea, va lucra pe placul Zeului.
Nu puterea tiranică trebuie căutată, ci virtutea, dacă se dorește fericirea.
Virtutea se potrivește omului liber, pe când lipsa virtuții este pentru sclav.

 

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.