<<Dumnezeu a murit (Nietzsche)
Nietzsche a murit (Dumnezeu)>>
Nietzsche, ca şi alţi mari gânditori raţionalişti ai sec. 19 - începutul sec. 20 (Freud, Marx, Frazer, Russel), îl privea pe Dumnezeu ca un vestigiu al trecutului neştiinţific, pe care umanitatea avea să îl depăşească pe măsură ce nivelul educaţional creştea. Cum ştiinţa a oferit multe explicaţii realiste pentru misterele existenţei, se aştepta ca atracţia iraţională pentru religie şi Dumnezeu, în toate încarnările sale, să dispară. Dar iată că, spun autorii, şi în noul mileniu - o epocă a unei iluminări ştiinţifice şi tehnologice fără precedent- religia şi spiritualitatea continuă să dăinuie.
De ce nu dispare Dumnezeu-
Ştiinţa creierului şi biologia credinţei.
Coperta superioară.
Dacă Nietszche şi contemporanii săi ar fi trăit să vadă aceasta, probabil că ar considera supravieţuirea lui Dumnezeu drept un triumf al ignoranţei asupra raţiunii. Convinşi că credinţa religioasă este bazată pe superstiţie şi iluzionarea eului temător, ar trage concluzia că oamenii pur şi simplu se atârnă de Dumnezeu pentru că le lipseşte curajul de a înfrunta lumea fără El.
Autorii, doi neurologi şi un psihiatru (Vince Rause, Eugene d’Aquili şi Andrew Newberg), consideră însă că nu este aşa. Tenacitatea religiei se bazează pe faptul că conexiunile creierului uman oferă credincioşilor experienţe mistice care sunt adesea interpretate drept asigurări că Dumnezeu există. Acest lucru se datorează tot Evoluţiei, care a favorizat capacităţile religioase ale creierului pentru că s-au dovedit a fi foarte benefice omului.
Beneficiile religiei pentru sănătate sunt impresionante: oamenii cu orice credinţă trăiesc mai mult, au mai puţine afecţiuni ale inimii şi un sistem imunitar mai bun (unele cercetări susţin că lipsa implicării religioase are un efect asupra mortalităţii echivalent cu 40 de ani de fumat un pachet pe zi - găsiţi detalii în carte). Mai mult, rata abuzului de droguri, alcool, a divorţului, suicidului, depresiei, anxietăţii, este mult mai scăzută în rândul indivizilor religioşi.
Şi poate cel mai sănătos aspect al religiei este sentimentul de control asupra unei lumi nesigure şi haotice. Credinţa într-o putere mai înaltă oferă credincioşilor asigurarea că viaţa lor are un sens şi un scop, că nu sunt singuri în lupta pentru supravieţuire şi că nu au de ce să se teamă. Această credinţă a fost o crucială sursă de încredere şi motivaţie pentru umanitate, modelându-i o mare parte din istorie şi constituind o sursă de supravieţuire a rasei.
Astfel, avantajele puternice pentru supravieţuire ale credinţelor religioase ne arată că este foarte probabil ca evoluţia să fi intensificat circuitele neurologice pentru a face posibil comportamentul religios, stările transcendente interpretate de noi ca fiind prezenţe ale unor puteri spirituale superioare.
Nu există dubii că stările transcendente din care apar religiile sunt neurologic reale - spun autorii – studiile de imagistică arată că sunt funcţii observabile ale creierului, marea întrebare la care se caută răspuns este: sunt aceste stări doar rezultatul funcţiei neurologice (conexiuni neuronale create de creier) sau chiar sunt experienţe autentice pe care creierul este capabil să le perceapă?
Pentru a da un răspuns acestei întrebări, autorii încep printr-o descriere a felului în care funcţionează creierul, ajungând la o concluzie interesantă: ceea ce credem despre realitate este doar o redare a realităţii create de creier. Nu există o experimentare directă a realităţii, toate lucrurile pe care le percepe mintea –gânduri, sentimente, amintiri, dorinţe, revelaţii - intră în conştiinţă după ce au fost “adunate” şi procesate bucată cu bucată de creier. Iar creierul are o construcţie limitată şi îşi bazează percepţiile pe învăţare. Experienţa noastră asupra realităţii reprezintă numai descrieri la mâna a doua a ceea ce ar putea fi sau nu real. Atunci, poate că misticii au dreptate: realitatea mistică cum că dedesubtul felului în care mintea percepe gânduri, amintiri, emoţii şi obiecte, dedesubtul conştiinţei pe care o socotim sinele, se află un sine mai profund, capabil să perceapă o altă realitate, dincolo de cea construită subiectiv de creier, ar putea fi o posibilitate demnă de luat în calcul.
Procesul de funcţionare a creierului şi de formare a sinelui este detaliat în carte, fiind destul de complex pentru a putea fi explicat în câteva cuvinte. Cartea mi s-a părut însă una dintre cele mai interesante apărute în acest domeniu al ştiinţelor de frontieră, despre natura umană.
Recenzia cărţii "De ce nu dispare Dumnezeu: ştiinţa creierului şi biologia credinţei" a fost scrisă de Ana Bescheru.
