A da drumul. Când îi dai drumul cuiva, nu-i dai niciun drum; în fapt trebuie să-și aleagă sigur drumul. Dar poți da drumul și apei sau caloriferului sau mașinii de spălat, și nici acestea nu primesc niciun drum.
A da drumul (cuiva sau la ceva) - are mai multe sensuri:
· a lăsa din mână (ex: a da drumul sforii);
· a reda libertatea cuiva (ex: a-i da drumul din pușcărie);
· a permite cuiva să intre sau să iasă (ex: a-i da drumul în casă);
· a desface o cusătură, un tiv (ex: a da drumul la pantaloni, pentru a-i lărgi sau lungi).
Cum a ajuns ca „a da drumul” să aibă sensul de „eliberare”? Greu de spus. Probabil că răspunsul este definitiv pierdut undeva în istoria nescrisă a limbii române.
O explicație, găsită într-o sursă pe care nu mi-o mai amintesc, consultată cu mulți ani urmă, ar putea fi următoarea: este posibil ca expresia să se fi născut în context carceral: când îl eliberezi pe un prizonier, în special dacă locul de detenție este plasat într-o pădure ori poate într-o zoană muntoasă, greu accesibilă, cu multiple posibilități de plecare, îi dai (arăți) drumul, iar această invitație la drum a devenit sinonimă cu „a elibera”.
Cum a ajuns „a da drumul” să însemne și „a porni” (a porni un motor, o mașină etc.) - e mai greu de explicat...