În investigarea multelor moduri în care folosim limbajul, Wittgenstein a preferat să aleagă exemplul jocului. Să ne imaginăm o fiinţă sosită de pe Marte şi care întreabă: "Ce este un joc?" Pornim televizorul şi îi arătăm un meci de fotbal şi unul de baseball.
Incertitudinea limbajului-5 (36)
"Aha", va spune marţianul, "atunci o dezbatere în Camera Comunelor trebuie să fie un joc, pentru că sunt 2 echipe, un set de reguli, o echipă câştigă şi alta pierde". Ca replică, îi indicăm un copil jucându-se în stradă şi îi dăm marţianului o carte despre şah, spunându-i "acestea sunt, de asemenea, jocuri". Marţianul va fi confuz şi va pretinde să definim ce anume este jocul. Trebuie să aibă seturi de reguli şi strategii precise ca şahul? Trebuie să fie mereu două echipe ca baseball-ul? Şi dacă wrestling-ul este un joc, ce putem spune despre un dans într-o sală de bal? Orice joc implică o competiţie între persoane ori echipe? Atunci ce putem spune despre Solitaire? Şi dacă Solitaire este un joc în care nu există alţi participanţi, sunt şi cuvintele încrucişate un joc? Dar tema de acasă de la matematică? Oare sunt implicaţi într-un joc acei oameni care activează pe bursă?
Îi arătăm marţianului alte jocuri diferite, spunându-i că o dezbatere ori o şedinţă de planificare nu sunt jocuri. Marţianul va spune "Dar trebuie să existe o esenţă a jocului. Trebuie să existe un criteriu precis care să ne ajute să înţelegem lucrurile şi să spunem: acesta este un joc, iar acesta nu este. Altfel de ce sunteţi aşa de siguri că anumite activităţi sunt jocuri şi altele nu?".
Noţiunea de esenţă a jocului vine din vechime, de la Platon şi Ideile sale. Platon afirmă că există o Idee a scaunului, un fel de formă ideală, perfectă a scaunului, iar scaunele din natură sunt doar copii ale acelei Idei. Dacă nu am fi avut această Idee în minte, atunci cum am putea recunoaşte un scaun atunci când l-am vedea? Înseamnă că există o Idee a jocului, la care toate jocurile participă mai mult sau mai puţin?
Nonsens şi confuzie filozofică, spune Wittgenstein. Simplul fapt că dăm unui lucru un nume nu înseamnă că acesta corespunde unei singure clase definitorii pentru acel lucru. Nu există nici un super-joc în ceruri căruia toate jocurile pământeşti să i se conformeze. Vorbitul despre jocuri ajută la ilustrarea modului în care limbajul funcţionează şi tipurile de confuzii ce pot apărea dacă nu suntem atenţi.
Nu există nicio definiţie standard a unui joc, nu există nicio clasă clar-definită în care toate jocurile să se încadreze perfect, iar tot ce este în afara acestei clase să nu fie joc. Cu toate acestea noi nu avem probleme atunci când vorbim despre jocuri şi să le distingem de alte activităţi care nu sunt jocuri. Limbajul se poate descurca cu toate acestea cu uşurinţă.
Wittgenstein a sugerat că, în cazul jocurilor, lucrurile funcţionează prin intermediul a ceea ce el a numit "asemănare familială". Şahul şi damele seamănă unul cu altul. Ambele sunt jocuri, dar ele au ceva în comun şi cu fotbalul: două echipe avansând şi atacând. Mai departe asemănarea familială face conexiunea cu rugby-ul şi hockey-ul pe iarbă, toate acestea folosind mingea. Hockey-ul pe iarbă este apropiat cu hockey-ul pe gheaţă, care nu se joacă pe iarbă şi nu foloseşte o minge. Aceste jocuri au ceva în comun cu voleiul, două echipe şi o minge. Voleiul seamănă cumva cu tenisul şi badmintonul - acestea implică, de asemenea, mingi, palete şi plasă. De aici ne mutăm la squash, care nu are plasă, dar are minge şi paletă. În felul acesta, printr-o serie de relaţii, se ajunge la o întreagă reţea de jocuri fără a fi nevoie vreodată de o definiţie exhaustivă a jocului ori invocarea clasei tuturor jocurilor.
Ceea ce este adevărat despre ideea de joc este la fel de adevărat despre adevăr, frumuseţe, libertate, minte, conştiinţă şi Dumnezeu. Încercarea de a defini aceşti termeni ne conduce către dificultăţi fără sfârşit, pentru că interferează cu libertatea esenţială şi creativitatea limbajului. Dacă doreşti să ştii ce înseamnă un termen, sugerează Wittgenstein, atunci priveşte la ceea ce face. Priveşte la modurile multiple în care este folosit.
Wittgenstein a comparat un cuvânt cu manetele dintr-o cabină a unei locomotive. Într-un anumit sens, cuvintele sunt nişte manete. Dar fiecare manetă face ceva diferit. Pentru a şti totul despre manete este necesar să vedem cum sunt folosite manete diferite.
Wittgenstein sugerează că problemele apar în filozofie atunci când doi ori mai mulţi filozofi folosesc acelaşi cuvânt, dar cu sensuri puţin diferite. Dacă ei folosesc termenul libertate ori conştiinţă, nu înseamnă în mod necesar că ei vorbesc despre acelaşi lucru. Fiecare va folosi cuvântul în moduri diferite şi alipindu-l la diferite aspecte pe baza asemănării familiale. Pe de altă parte, dacă ei încep prin a defini termenul apar alte probleme, pentru că modul în care limbajul funcţionează presupune că un cuvânt scapă mereu definiţiei sale pe măsură ce este folosit în contexte multiple. Limbajul pur şi simplu nu poate fi restrâns ori restricţionat. Dar asta nu înseamnă că nu ar trebui să fim foarte atenţi la ceea ce spunem şi la modul în care limbajul este folosit în situaţii diferite.
Wittgenstein a continuat să investigheze o sumă de probleme referitoare la modul în care noi vorbim şi la felurile diferite în care noi spunem ceva. De exemplu, el s-a uitat la felul în care vorbim despre culori şi a întrebat ce s-ar întâmpla dacă un câine ar vorbi.
Despre filozofie Wittgenstein a afirmat că aceasta este cumva ca o cameră în care un om descoperă că se află blocat. În zadar încearcă să iasă pe fereastră ori pe coş. Abia când se întoarce descoperă că uşa era deschisă în tot acest timp.
În 1947 Wittgenstein a renunţat la postul său de la Cambridge, singura sa sursă de venit, pentru a-şi petrece ultimii ani în căsuţe simple de lângă Dublin şi apoi în Galway. Doar nevoia pentru tratament medical (avea cancer) l-a făcut să se întoarcă în Anglia, unde a murit în 1951.
Wittgenstein nu a publicat vreo operă importantă după întoarcerea la Cambridge; nu a construit nicio structură filozofică şi nu ajuns la nicio concluzie măreaţă care să poată fi predată la un curs filozofic. Abordarea lui a fost numită o psihoterapie a filozofiei, pentru că oferă o cale pentru a dezvălui confuziile filozofice. Contribuţiile sale filozofice de după Tractatus reprezintă compilaţii ale notelor luate pe timpul cursurilor sale ori ale celor scrise pe caietele sale. Abia după moartea sa din 1951 toate aceste gânduri ale lui Wittgenstein au fost publicate pentru a forma o remarcabilă parte a doua a operei sale.
Traducerea este făcută cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.
