Universul, în natura sa ultimă, este imposibil de cunoscut pentru om. Știința reprezintă efortul nostru de a surprinde realitatea. Dar oricât de precise ar fi teoriile științifice, ele nu ne vor spune niciodată cum este natura-în-sine; nu au cum.  Capacitatea noastră de a capta lumea înconjurătoare este modelată de comandamentul supraviețuirii, nu de cel al surprinderii realității.

Teoriile fizicii sunt doar aproximări ale lumii-ca-reprezentare, ale universului așa cum ni-l reprezentăm noi. Dar cum vedem noi lumea nu este cum este cum chiar este lumea. Cum vedem noi lumea este doar o construcție a unui creier a cărui sarcină principală este, cum spuneam, să asigure supraviețuirea deținătorului. Despre cum este lumea în realitate, despre cum este realitatea, nu putem vorbi, nu avem nicio posibilitate să știm. Niciunul dintre simțurile noastre nu ne vorbește despre realitate, în fapt. Iată de ce...


În acest articol presupunem că teoria evoluției stă la baza vieții pe Terra; că omul este un animal care a apărut acum câteva sute de mii de ani pe Terra, ca urmare a evoluției  de milioane de ani a vieții, pornind de la viețuitoare unicelulare. Este important de știut acest aspect, pentru că doar astfel cele spuse în continuare au sens și consistență.

Privim o lingură pe o masă aflată în fața noastră. Există această lingură în realitate? Desigur, veți răspunde, cu sentimentul că întrebarea e doar o încercare de a complica lucrurile în mod inutil. Dar dacă răspundeți că lingura există, la ce vă referiți? Vă referiți la faptul că priviți către „ceva” aflat pe masă, iar acel ceva este numit de noi „lingură”. Dar există acea lingură dacă nimeni nu se uită la ea? Există lingura ca un obiect independent de privitor? Lingura este doar „ceva” alcătuit din „ceva” pe care-l numim atom și care, ca urmare a interacțiunii cu fotoni veniți de la Soare ori poate de la vreo sursă artificială de lumină, este identificat în creier și prin limbajul uman ca fiind o lingură. Lingura este doar o construcție mentală umană; nu există în realitate. Desigur, nu înseamnă că nu există nimic pe masă, dar ce este și cum arată acel ceva pe care-l numim lingură, ca realitate ultimă, nu știm și nu avem cum ști.

O să spuneți că știm mai multe despre lingură, că avem microscoape care merg până la nivel atomic. Corect, dar ce vedem prin intermediul unui microscop este doar o reprezentare mediată a lingurii, la un alt nivel, la nivel microscopic. E, cumva, ca atunci când mărim o fotografie până îi vedem pixelii. Știm mai multe despre fotografie dacă-i vedem pixelii? Nu chiar. Aflăm mai multe despre lingură prin faptul că-i „vedem” atomii? Nu chiar. Atomii, la rândul lor, sunt, ca și lingura, reprezentări a ceva ce nu știm cum arată în realitate. Iar dacă despre lingură parcă putem spune că știm mai multe, pentru că o putem sonda cu simțul vederii, despre atom știm mult mai puține lucruri, referindu-ne doar la reprezentarea atomului, nu la atomul în sine, despre care nu știm și nu putem ști nimic.

Poate ajută la înțelegerea mai bună a celor din ultimele două paragrafe următoarea provocare intelectuală... Să presupunem că am avea capacitatea de vedea lucrurile din jurul nostru la nivel atomic. Ce am vedea când privim la masă, la lingura de pe ea și la ce e în jurul mesei? Am vedea o formă ciudată (lingura) formată dintr-unul sau mai multe tipuri de atomi, apoi o altă formă ciudată (masa) formată din amestecul de alte tipuri de atomi, apoi nenumărați atomi care înconjoară masa și lingura (atomii care formează moleculele de aer). Lingura și masa ar fi formate din atomi care, printr-un mecanism nu foarte bine cunoscut, stau, rigizi, unul lângă altul, pe când atomii din aer sunt în mișcare, sunt mai „flexibili”, iar legăturile cu alți atomi nu sunt atât de stricte. Am vedea, așadar, un continuum de atomi de diverse tipuri, care stabilesc diverse tipuri de legături între ei.

Desigur, exercițiul mental propus mai sus reprezintă o simplificare a realității. Universul, în fiecare segment, este mult mai complicat decât am arătat în descrierea la nivel atomic. Atomii, pentru a vorbi doar despre ei, sunt „mașinării” complicate, despre care nu avem o înțelegere deplină.

Percepțiile noastre au ca rol principal asigurarea supraviețuirii, nu de a ne descrie realitatea-în-sine. Vederea, de exemplu, ne spune ceva despre lume care ne ajută să supraviețuim. Dar nu ne spune adevărul despre lume. Vederea, în fapt, ne furnizează extrem de puține informații de ce se întâmplă în jurul nostru. Ochiul omului recepționează fotoni dintr-un registru foarte limitat de frecvențe. Dar universul este plin de „chestii” despre care știm puțin, prin intermediul unor instrumente de măsură. Universul pare a fi plin de tot felul de lucruri pe care le numim: „particule”, „unde”, dar pe care nu le recepționăm cu organele de simț. În fapt ar fi imposibil de înțeles ceva din lumea care ne înconjoară dacă am vedea toate radiațiile electromagnetice, în toate frecvențele, dacă am recepționa neutrinii și alte particule microscopice ce ne traversează ochii în fiecare secundă.

Din nou, vederea este nu pentru a surprinde realitatea, ci pentru a ne ajuta să supraviețuim. Nu e de mirare, așadar, că vedem lucrurile care, nevăzute, ne-ar pune în pericol. Vedem lucrurile pe care trebuie să le vedem pentru a nu fi răniți ori pentru a nu muri. Vedem ceea ce numim „obiecte solide”, ca masa ori scaunul din bucătărie, muntele din fața noastră, animalul din tufiș șamd. Nu vedem, în schimb, moleculele care formează aerul, nu vedem radiația electromagnetică de diverse frecvențe, din afara spectrului vizibil, ce ne bombardează în fiecare secundă, nu vedem câmpul magnetic al Pământului șamd.

Să luăm sunetele. Ce sunt sunetele? Vibrații ale aerului, nimic mai mult. Fără o ureche umană, calibrată de-a lungul a perioade enorme să descifreze aceste vibrații - vibrațiile asociate unui dialog între doi oameni nu înseamnă nimic. Gândiți-vă că aerul, mediul pentru transmiterea sunetului, este în continuă mișcare, aflat sub acțiunea a diverși factori: vântul, ventilatoare, sunete din diverse surse etc. În acest amestec de vibrații urechea umană a ajuns la performanța de a filtra tot zgomotul (toate vibrațiile inutile) și a înțelege vibrațiile asociate vorbirii unui alt semen.

Limbajul pe care folosim pentru a vorbi despre percepțiile noastre, fie că vorbim despre forme, culori, gusturi, mirosuri, auz, mișcare, spațiu și timp, nu este adecvat pentru descrierea realității-în-sine, lumea care nu este observată de om. Limbajul este doar o manieră pur umană de a ne referi la percepțiile unui creier ce a evoluat pentru a fi cât mai bun în a supraviețui. Și nu credem că e greu de demonstrat asta; probabil nimeni nu crede că gustul de scorțișoară există în-sine. Gustul de scorțișoară este doar o senzație pur umană, ca urmare la recepționarea unei anumite combinații de molecule, care constituie scorțișoara. Nici gustul de scorțișoară, nici scorțișoara nu există în-sine în natură, ci sunt costrucții mentale umane. Nimeni nu crede că un măr roșu este „roșu” în sine. „Roșul” mărului este e invenție, o construcție umană. „Roșul” nu există în univers, ci doar în percepția noastră. Percepțiile noastre (dacă miroase a pâine caldă e plăcut, dacă miroase a corp în putrefacție e neplăcut) sunt toate calibrate pentru a asigura supraviețuirea, nu pentru a spune adevărul despre univers.

Universul omului trebuie să fie foarte diferit de universul în sine, dat fiind că este, în fapt, doar o construcție mentală, cu puține conexiuni cu realitatea-în-sine. Tot ce percepem este rezultatul unei filtrări drastice a organelor de simț și creierului. Nimic din ce percepem nu reprezintă realitatea-în-sine.

Spațiul, timpul, obiectele pe care le vedem - toată această punere în scenă a lumii - pot fi comparate cu desktopul unui computer. Ce vedem pe un computer? Lucruri foarte reale: o carte, un film, diverse fișiere. Le vedem sub forma unor mici poze (iconuri) ori în alte forme. Dar ne spune un icon ceva despre realitatea fișierului? Mai mult, ne spune un icon ceva despre realitatea mecanismului din spatele iconului: cipuri, cabluri, comunicări rapide de date între componentele computerului șamd? Desigur, nimic din așa ceva. Privim la computer, vedem o anume realitate, dar această realitate nu are nimic de-a face cu realitatea mecanismului de procesare care face desktopul posibil. În aceeași măsură realitatea de zi cu zi, cu, cum spuneam, spațiu, timp și tot ce e inclus, nu spune nimic despre realitatea ultimă, despre mecanismul real a lumii. Și nu există nicio posibilitate de a ști cum arată lumea când nu ne uităm la ea, cum arată ea în sine. În fapt, însăși noțiunea de realitate-în-sine nu are sens pentru om, pentru că nu putem spune absolut nimic despre ea, cu excepția reprezentărilor noastre despre lume.

Ce rămâne din știință? Articolul de față nu afirmă că știința nu este importantă ori că progresul științei este inutil. Ce spune este că știința este o întreprindere omenească, ce lucrează cu lumea-ca-reprezentare, nu cu realitatea însăși. Acest aspect este evident atunci când vedem dificultățile fizicii: imposibilitatea înțelegerii mecanicii cuantice (inseparabilitatea cuantică, dualitatea particulă-undă a materiei, colapsul funcției de undă, superpoziția cuantică etc.), imposibilitatea înțelegerii complete a gravitației etc. Operăm cu concepte umane, cu reprezentări, fără acces la realitate. Dificultățile înțelegerii naturii sunt inerente unui creier care a evoluat pentru supraviețuire, nu pentru adevăr, nu pentru cercetare științifică. Aceste limite, biologice, care țin de modul în care suntem alcătuiți, nu ne vor permite niciodată să înțelegem realitatea.

***

Alte articole care vorbesc despre limitele umane:
· Cel mai probabil nu vom înţelege niciodată ce este conştiinţa. Iată de ce
· De ce nu vom ști niciodată dacă avem liber-arbitru
· Limitele minţii: spaţiul şi timpul


Dacă găsiţi scientia.ro util, sprijiniţi-ne cu o donaţie.


PayPal ()
CoinGate Payment ButtonCriptomonedă
Susţine-ne pe Patreon!