Șocul petrolier din anii '70 și lecții pentru economia de astăzi. Atunci a urmat un deceniu de stagflație

La 6 octombrie 1973, Războiul de Yom Kippur – care a implicat în principal Egiptul, Siria și Israelul – a declanșat una dintre cele mai mari crize energetice ale secolului XX. Unsprezece zile mai târziu, mai mulți membri arabi ai Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol au anunțat că vor opri vânzările de petrol către țările care sprijineau Israelul și că vor reduce producția. Efectul a fost imediat. În câteva luni, prețurile globale ale petrolului au crescut de patru ori.

După decenii de stabilitate a prețurilor, lumea s-a confruntat cu o penurie severă. Stațiile de benzină au rămas fără combustibil, unele afișând un steag roșu pentru a semnala că pompele sunt goale; șoferii stăteau la cozi ore întregi.

În anumite regiuni din SUA, combustibilul a fost raționalizat în funcție de numărul de înmatriculare. Până în martie 1974, timpul petrecut la coadă a crescut costul benzinei cu aproximativ 50%, deoarece șoferii „plăteau” și prin timpul pierdut — ore care ar fi putut fi folosite pentru muncă.

În Europa, guvernele au impus măsuri de economisire a combustibilului. Olanda și Germania de Vest au introdus duminici fără mașini, iar Marea Britanie a redus limitele de viteză pentru a diminua consumul.

Astăzi, pe măsură ce Statele Unite și Israelul continuă un război în extindere împotriva Iranului, piețele energetice au reacționat din nou: perturbările din Strâmtoarea Ormuz, o arteră esențială pentru petrolul global, au împins prețurile peste 100 de dolari pe baril, amintind de șocurile de aprovizionare din anii 1970.

Aceste presiuni fac oportună revenirea la anul 1973 și la motivele pentru care efectele au fost atât de severe economic.

Când OPEC a câștigat influență

Amploarea și persistența șocului petrolier din 1973 au reflectat nu doar embargoul în sine, ci și modul în care acesta a interacționat cu sistemul economic al vremii.

O schimbare importantă a fost că SUA au încetat să mai fie principalul „furnizor de rezervă” de petrol al lumii. Timp de decenii, producția americană fusese suficient de mare încât să poată crește atunci când oferta globală se restrângea, însă aceasta a atins un vârf în jurul anului 1972.

Fără acest tampon, piețele au devenit mult mai sensibile la perturbări. În același timp, țările producătoare de petrol din Orientul Mijlociu au câștigat influență politică prin coordonarea producției în cadrul OPEC, consolidându-și controlul asupra prețurilor.

În plus, sistemul monetar internațional care menținuse inflația sub control după război se prăbușise în 1971. Acest acord, cunoscut sub numele de Sistemul Bretton Woods, lega monedele de dolarul american. Ca urmare, prețurile petrolului, la fel cu majoritatea materiilor prime, erau deja în creștere înainte de embargo.

Inflația a explodat, iar salariile au urmat același trend

Creșterea prețurilor petrolului a ridicat costul aproape tuturor bunurilor. Transportul a devenit mai scump. Facturile la energie au crescut. Companiile s-au confruntat cu costuri de producție mai mari și le-au transferat asupra consumatorilor.

Inflația a explodat în multe economii dezvoltate. Angajații au încercat să își protejeze nivelul de trai cerând salarii mai mari. În multe țări, sindicatele puternice au negociat creșteri salariale semnificative pentru a ține pasul cu prețurile.

Așteptările au agravat șocul: temându-se de penurii, firmele și gospodăriile au făcut stocuri, reducând oferta disponibilă și împingând prețurile și mai sus.

În același timp, creșterea economică a încetinit brusc. Fabricile au produs mai puțin, șomajul a crescut, iar investițiile au scăzut.

Consecința economică a fost un deceniu de stagflație: inflație ridicată în paralel cu stagnarea creșterii.

Guvernele au încercat diverse răspunsuri. Unele țări, precum SUA, au introdus controale de preț pentru a limita cât puteau companiile petroliere să ceară. Altele, precum Regatul Unit și Franța, au impus reguli de raționalizare pentru a gestiona penuria.

Probleme pentru băncile centrale

Băncile centrale s-au confruntat, de asemenea, cu alegeri dificile: creșterea ratelor dobânzilor putea reduce inflația prin încetinirea creditării și a consumului. Dar dobânzile mai mari riscau să împingă economia mai adânc în recesiune.

În anii 1970, multe bănci centrale, inclusiv Federal Reserve, au avut dificultăți în a găsi echilibrul corect. Fed a continuat să reducă dobânzile pentru a susține economia, dar acest lucru a alimentat inflația.

Rezultatul a fost o „psihologie inflaționistă”, în care așteptările privind creșterea prețurilor deveneau auto-împlinite.

Lumea de astăzi are apărări mai solide împotriva unui șoc petrolier. Băncile centrale au acum mandate clare de a menține inflația scăzută și credibilitatea de a acționa rapid. Cercetările sugerează că impactul economic al șocurilor de preț ale petrolului a scăzut în timp, deoarece salariile se ajustează mai rapid, băncile centrale intervin decisiv pentru a controla inflația, iar petrolul reprezintă o pondere mai mică în economie.

Șocurile recente confirmă această transformare: invazia Rusiei în Ucraina a crescut prețurile energiei și inflația, dar nu a declanșat o recesiune profundă.

Există și o altă diferență. Astăzi, prețurile ridicate ale petrolului pot stimula investițiile în energie regenerabilă și pot accelera tranziția către surse mai curate.

Economiile moderne sunt mai bine pregătite

Evenimentele din 1973 oferă încă o lecție importantă. Impactul unui șoc energetic depinde nu doar de dimensiunea perturbării, ci și de mediul economic în care acesta apare. În anii '70, dependența ridicată de petrol, sistemele rigide de salarizare și politicile economice incerte au amplificat criza.

Economiile moderne sunt mai bine pregătite. Totuși, constrângerile asupra ofertei de energie rămân reale, iar perturbările din Strâmtoarea Ormuz evidențiază această incertitudine.

Durata și obiectivele conflictului actual rămân neclare, iar incertitudinea în sine este costisitoare pentru companii și pentru economie.

Prin urmare, istoria este mai utilă pentru perspectivă decât pentru predicție. Dimensiunea unui șoc de ofertă este doar o parte a problemei; ceea ce contează este sistemul pe care îl afectează, durata șocului și modul în care influențează așteptările.