Să începem cu un fapt inconfortabil, adesea uitat în ultimii ani: capitalismul de tip „piață liberă” nu este neapărat cel mai bun prieten al democrației. Încă din primii ani ai secolului al XIX-lea, în special în perioadele de stagnare economică și șomaj în masă, relația dintre capitalism și democrație a fost, de fapt, o sursă majoră de neliniște socială, violență de stat și presiuni publice pentru reforme instituționale. De aceea, în diverse momente din ultimii două sute de ani, sistemul capitalist modern a fost acuzat de critici că zdrobește spiritul și substanța autoguvernării reprezentative.
Partea I
La scurt timp după Primul Război Mondial, economistul și sociologul american Thorstein Veblen a surprins această idee într-o formulare celebră. Există momente istorice, a observat el, când „suveranitatea democratică” este transformată într-o „o mantie menită să acopere goliciunea unui guvern care lucrează în favoarea claselor privilegiate”.
Perioada actuală de recesiune și stagnare globală, centrată în regiunea Atlanticului, a contribuit la reînvierea unor noi versiuni ale acestei vechi formule. Datorită, în special, lucrărilor unor economiști politici, analiști și istorici europeni de marcă — printre care Wolfgang Streeck, Colin Crouch, Thomas Piketty și Jürgen Kocka — subiectul capitalism versus democrație a revenit în prim-plan. Eșecurile pieței au efecte politice; ele insuflă o viață nouă unui subiect vechi care necesită o gândire proaspătă și o nouă politică democratică ce, până în prezent, nu a prins contur la scară largă.
Istorie
Un neajuns al contribuțiilor europene recente este reticența lor generală de a se angaja în analiza detaliată a lungii istorii a legăturilor dintre democrație și piețe. Ce putem învăța din trecutul îndepărtat? Cel puțin, celebra observație a istoricului Barrington Moore Jr., „fără burghezie, nu există democrație”, se dovedește a fi mai puțin plauzibilă. Dovezile istorice sugerează că lucrurile au fost mai complexe, că instituții democratice viabile, precum adunările cetățenești, juriile publice, organismele de supraveghere, partidele politice și alegerile periodice, au fost, de fapt, legate de un repertoriu variat de forme de proprietate.
De exemplu, democrațiile adunărilor grecești timpurii se bucurau de o relație funcțională, dar tensionată, cu producția și schimbul de mărfuri. În cadrul acestor societăți viața cetățenilor (de sex masculin) era văzută pe scară largă ca fiind opusă producerii de bunuri și servicii de către femei și sclavi în sfera oikos-ului (gospodăriei). Politica primează asupra economiei; democrația se sprijinea pe sclavie. Prin contrast, formele moderne de democrație reprezentativă care au apărut pentru prima dată în Țările de Jos, la sfârșitul secolului al XVI-lea, erau strâns legate de producția și schimbul de mărfuri orientate spre profit. Capitalismul modern și democrația reprezentativă au fost gemeni. Perechea a avut frecvent conflicte. „Cu cât democratizarea avansa mai mult”, notează distinsul istoric german Jürgen Kocka, „cu atât era mai probabil să găsești mari părți ale burgheziei de partea celor care avertizau, criticau sau se opuneau unei democratizări suplimentare.”
La început, lucrurile păreau altfel. Capitalismul modern părea să sprijine guvernarea parlamentară. Dinamica capitalistă a contribuit la erodarea treptată a formelor vechi de dependență inegală de tip feudal, monarhic și patriarhal. Răspândirea producției și schimbului de mărfuri a declanșat tensiuni între puterea statului și cetățenii proprietari și creditori, invidioși pe libertățile lor oferite de societatea civilă. Capitalismul modern a pus, de asemenea, bazele radicalizării societății civile, prin apariția social-democrației sprijinite de mișcări de masă puternice ale muncitorilor protejați de sindicate, partide politice și guverne angajate în extinderea dreptului de vot și construirea instituțiilor statului bunăstării.
Acest aspect este clar. Totuși, încă din epoca modernă timpurie și în special după 1945, piețele capitaliste au reprezentat o binecuvântare complicată pentru democrația în formă reprezentativă. Dinamismul, inovația tehnologică și productivitatea sporită ale piețelor „libere” au fost impresionante. La fel de notabile au fost însă lăcomia lor, rezultatele inegale (structurate pe clase), exploatarea nechibzuită a naturii și vulnerabilitatea lor la bule speculative, ale căror izbucniri inevitabile generează căderi economice abrupte. Aceste recesiuni dau, de obicei, naștere unor manii populiste, frică și suferință în viața oamenilor, destabilizând astfel instituțiile democratice — așa cum s-a întâmplat la scară globală în anii 1920 și 1930 și așa cum se întâmplă din nou astăzi, cu o viteză accelerată.
Cum putem rezuma cel mai bine relația dintre capitalism și democrație în prezent? Iată o formulă inexactă, dar expresivă: în acești primi ani ai secolului XXI, democrațiile monitorizate (eng. monitory democracy - care supraveghează puterea) nici nu pot trăi cu piețele capitaliste, dar nici fără ele. Formula este menită să neliniștească. Ea urmărește să provoace regândiri și reflecții noi; pe parcurs, contribuie și la clarificarea evaluărilor academice și politice extrem de divergente despre viitorul capitalismului și al democrației.
Piețe libere?
Potrivit apărătorilor „pieței libere” — dintre care mulți sunt fundamentaliști dogmatici ai pieței — democrația politică este un parazit nedorit pe corpul creșterii economice. Democrația inflamează pasiunile și fanteziile publice nerealiste. Ea distorsionează și paralizează spiritul și substanța calculului rațional pe care se bazează funcționarea piețelor; înțeleasă ca guvernare bazată pe regula majorității, democrația este considerată profund incompatibilă cu concurența liberă, libertatea individuală și domnia legii. Ceea ce este, prin urmare, necesar este un „pesimism democratic” și (potrivit faimoasei teze a lui Friedrich von Hayek) restrângerea democrației majoritare în favoarea „austerității” (reduceri și restructurări ale cheltuielilor publice) și a unui guvern constituțional limitat („demarhie”), al cărui rol este să protejeze și să cultive „piețele libere” apărate de domnia legii.
Alți savanți, comentatori politici, factori de decizie și politicieni susțin punctul de vedere contrar. Ei afirmă că, întrucât piețele nu sunt niciodată „natural” libere, ci întotdeauna, într-un fel sau altul, create prin legi și instituții de guvernare, eșecurile și „externalitățile” pieței necesită corectare politică. Intervențiile politice bine concepute, care își trag forța democratică din consimțământul popular, sunt necesare pentru redistribuirea veniturilor și averii, pentru repararea daunelor de mediu cauzate de piețe și pentru reînvierea vechilor idealuri ale egalității, libertății și solidarității cetățenilor.
Ce înseamnă exact această formulă democratică generală în practică a fost intens disputat încă din primele atacuri publice (mișcările chartiste și cooperatiste din secolul al XIX-lea) asupra piețelor în numele „poporului”. Democratizarea piețelor a însemnat lucruri diferite în momente diferite pentru grupuri diferite de oameni. Pentru unii analiști, democrația cere înlocuirea piețelor cu principiile umanității (Giuseppe Mazzini), cu viziunile comuniste ale „individualității sociale” (Karl Marx) sau cu un individualism post-piață (C.B. Macpherson). Pentru majoritatea democraților autentici ai secolului trecut, democratizarea piețelor a însemnat o intervenție și un control sporit al statului asupra piețelor. Confruntați cu prăbușirea modelului sovietic de socialism, unii analiști au încercat să dezvolte comparații utile între diferite „variante ale capitalismului” contemporan: anglo-saxon, renan, japonez, indian, chinezesc și altele. Recunoscând că democrația parlamentară este constant vulnerabilă la „răpirea” corporatistă, acești analiști au susținut versiuni actualizate ale viziunii social-democrate de eliberare („de-mercantilizare”) a domeniilor vieții aflate în prezent sub controlul piețelor nereglementate. Ceea ce este necesar, argumentează ei, este restrângerea piețelor: politici guvernamentale noi care să „împace” efectele nedrepte ale concurenței prin „încadrarea” piețelor în instituții ale societății civile garantate prin victorii electorale, mecanisme de protecție socială și reglementări legale.
Inegalitate
Rămâne o întrebare deschisă dacă astfel de politici și reglementări pot avea succes fără a depăși granițele naționale și doar prin eforturi statale. Totuși, viziunea generală este curajoasă și clară: în apărarea principiului democratic al egalității, sunt necesare instrumente guvernamentale pentru a limita formele „prădătoare” ale capitalismului. Prioritatea este protejarea oamenilor și a ecosistemelor lor, cultivarea drepturilor cetățeniei sociale printr-o politică de redistribuire care include apărarea serviciilor publice, creșterea salariului minim și aplicarea de noi reglementări contractuale care să le dea putere muncitorilor și cetățenilor consumatori.
Astfel de propuneri pentru o nouă politică de rupere a controlului piețelor capitaliste asupra vieții oamenilor sunt importante, mai ales pentru că readuc vechiul subiect al inegalității în creștere la locul său firesc în cercetarea academică despre democrație. Pauperismul amestecat cu plutocrația este astăzi o caracteristică a aproape fiecărei democrații de pe planetă. Lucrurile se înrăutățesc pretutindeni, nu se îmbunătățesc. Pentru toți democrații și cercetătorii simpatizanți ai democrației, disparitățile dintre bogați și săraci ar trebui să fie un scandal atât intelectual, cât și politic. „Destul e destul” ar trebui să fie noua mantră democratică.
Printre prioritățile de vârf ale cercetătorilor ar trebui să fie să le reamintească cetățenilor și reprezentanților acestora că diferențele mari între bogați și săraci, pe termen lung, au efecte devastatoare asupra societății civile și întregii ordini politice. Cetățenii din societățile inegale, au arătat mulți cercetători, este mai probabil să ajungă bolnavi, obezi, nefericiți, în nesiguranță sau în închisoare. Aceste disfuncții, în diferite moduri, afectează și viețile celor bogați. Până și plutocrații simt efectele; nimeni nu este în siguranță de flagelul inegalității. Inegalitatea este, în mod pervers, egalitaristă.
Fie că este vorba de Africa de Sud, Grecia, Brazilia sau Statele Unite, inegalitatea amenință spiritul și instituțiile democrației monitorizate și în alte moduri. Bogăția concentrată preferă secretul, supravegherea și „legea și ordinea”. Ea învinge votul; și înclină politicile publice în favoarea celor bogați, către recompense mioape sau tratamente preferențiale (dereglementări, reduceri de taxe) și departe de bunurile publice (educație, infrastructură), esențiale pentru creșterea economică. În cele din urmă, din punct de vedere normativ, inegalitatea capitalistă contrazice în mod clar spiritul democratic al egalității. Așa cum sarea dă gust mării, principiul egalității este esența idealului democratic. De aceea, istoric vorbind, orice formă de democrație care se respectă s-a opus întotdeauna presupunerii că cei bogați sunt „natural” îndreptățiți să conducă. Când nu o face, iar prăpastia dintre bogați și săraci se adâncește tot mai mult, apar probleme politice.
Partea II
Partea întâi a acestei serii despre capitalism și democrație a analizat celebra remarcă a economistului și sociologului american Thorstein Veblen, potrivit căreia există momente istorice în care „suveranitatea democratică” devine „o mantie menită să acopere goliciunea unui guvern care lucrează în favoarea claselor privilegiate”. Partea a doua extinde această formulare, întrebând ce se întâmplă atunci când democrația este copleșită de piețele capitaliste.
Eșecul democrației
Jurnalistul Willi Schlamm, născut în Polonia, un conservator adept al pieței libere care a fost cândva membru al Partidului Comunist, a spus cu un umor amar că „problema cu socialismul este socialismul. Problema cu capitalismul sunt capitaliștii.” Această replică cere o completare: „Iar problema cu capitaliștii este că, fără democrație, aduc probleme atât capitalismului, cât și democrației”.
Pentru a înțelege de ce capitalismul condus de piață are nevoie funcțională de democrație, pentru a corecta comportamentele pripite și prădătoare ale capitaliștilor, trebuie să ne oprim o clipă asupra fenomenului pe care l-am numit în alte lucrări „eșec democratic”. Economiștii influențați de lucrările lui Francis M. Bator vorbesc, în mod tradițional, despre „eșecuri ale pieței”. Dar există suficiente dovezi care arată că, atunci când mecanismele democratice ascuțite, de supraveghere și limitare a piețelor nesăbuite, nu sunt aplicate, acestea din urmă ajung să funcționeze defectuos sau chiar să se prăbușească. În astfel de împrejurări, eșecul democrației generează eșecul pieței; iar eșecul pieței generează, la rândul său, alte forme de eșec democratic, cum ar fi creșterea inegalității dintre bogați și săraci.
Să nu fie confundat cu social-democrația sau comunismul și schemele lor de intervenție guvernamentală și control centralizat al economiei, „eșecul democrației” poate fi definit drept refuzul politic sau înfrângerea politică a promisiunii de a îmblânzi puterea arbitrară inerentă piețelor capitaliste și de a aduce o mai mare egalitate în viețile cetățenilor. Practic, fiecare democrație de pe planeta noastră suferă astăzi de eșec democratic în acest sens. Dar ce înseamnă, concret, eșecul democrației? Cum produce el, mai exact, eșecul pieței?
Răspunsuri pot fi găsite în câteva exemple de actualitate. Să luăm în considerare dinamica nocivă ce este endemică lanțurilor de producție și distribuție alimentară care se întind pe tot globul. Fiecare tranzacție din aceste lanțuri extrem de complexe și, de regulă, opace, reprezintă o ocazie de a trișa. Pentru moment, organismele de supraveghere, cum ar fi „Aquaculture Stewardship Council” sau „Institute for Global Food Security” din Belfast - au o prezență timidă la nivel local. Guvernele naționale, constrânse de granițe, adesea nu au voința sau mijloacele necesare pentru a aborda problema. Nu este de mirare, așadar, că lanțurile de aprovizionare alimentară care scapă monitorizării publice sunt extrem de vulnerabile la disfuncționalități ale pieței, precum fraudele cu carne de cal sau escrocheriile cu ulei reciclat orchestrate de escroci și rețele de crimă organizată.
Istoria recentă a instituțiilor bancare și de credit este un alt exemplu tulburător de eșec democratic. În ultimele decenii, în special în regiunile atlantice ale sectorului financiar global, organisme de reglementare nealese, guverne alese democratic și agenții de rating precum Standard and Poor's au tolerat deschis practica dispersării riscului de credit prin vânzarea acestuia către investitori terți. Așa-zisul sistem de reglementare a sfârșit prin a produce colapsul aproape total al sistemului bancar și de credit. Obligațiunile garantate cu active, valorile mobiliare legate de ipoteci și alte instrumente sofisticate au încurajat firmele de investiții, operatorii de fonduri speculative și bănci precum Lehman Brothers sau Royal Bank of Scotland să se lanseze în aventuri de piață nesăbuite.
Așa cum știm acum – cu un cost pentru majoritatea oamenilor – acești „cocoși de piață” corporativi au produs efecte destabilizatoare asupra întregii economii globale. Milioane de oameni suferă încă urmările prostiei lor. Daunele provocate piețelor și societăților civile au determinat autoritățile de reglementare financiară din întreaga lume să forțeze marile bănci să își mărească nivelurile de capital și să își îmbunătățească sursele de lichiditate. Au fost adoptate noi legi (precum Dodd–Frank Wall Street Reform and Consumer Protection Act \[2010] în Statele Unite). Dar aplicarea instrumentelor de monitorizare în acest sector a fost, în mare parte, extrem de limitată. Eșecul democrației continuă.
Băncile mari, în cea mai mare parte, nu au fost divizate. Unii dintre giganții care generează risc, inclusiv J.P. Morgan, au devenit, de fapt, și mai mari de la începutul crizei din 2007–2008. Cei responsabili pentru daunele sociale și politice grave cauzate de prăbușirea aproape completă a sectorului financiar au rămas, în mare parte, neatinși de justiție. Companiile lor au fost considerate „prea mari pentru a eșua”. Sunt încă priviți de politicieni și judecători drept „prea mari pentru a fi închiși”.
Eșecul guvernelor alese democratic și al altor forțe politice de a construi noi mecanisme de democrație monitorizată în sectorul bancar și de credit ar trebui să îngrijoreze pe toți democrații. Da, economiștii neoliberali ne spun adesea că piețele financiare, asemenea altor forme de piețe, sunt ghidate de calcule raționale care mențin lucrurile într-un echilibru permanent și dinamic. Evenimentele din ultimul deceniu – și întreaga istorie a piețelor financiare – sugerează concluzia exact opusă. În piețele în ansamblu, asumarea de riscuri, comportamentul nesăbuit și promisiunile încălcate – mai ales în sectorul agresiv bancar și de credit – nu sunt nici predictibile, nici controlabile doar de forțele pieței. Piețele financiare nu sunt niciodată complet ghidate de calcule raționale care le mențin într-un echilibru permanent. Dovada, atât din trecut, cât și din prezent, este că dezechilibrul periodic al piețelor financiare reprezintă norma, nu excepția.
Băncile private și instituțiile de credit sunt în mod special periculoase. Lăsate de capul lor, alimentează nemilos mișcări majore ale pieței care tind să capete o viață proprie. Investitorii sunt ademeniți de iluzii stupide. În „Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor”, publicată în 1936, John Maynard Keynes le-a numit „spiritul animalic”. Probabil că expresia jignește animalele, dar ideea lui Keynes rămâne valabilă. El voia să spună că lăcomia nesăbuită a capitaliștilor tinde să seducă și alți actori de piață, care ajung să se aștepte la câștiguri permanente. Piața crește – dar doar până în momentul în care semnalele de avertizare, generate de tendințele reale subiacente, spulberă acele iluzii nebunești. Când acel moment vine – cum s-a întâmplat în 1920 și 1930 și cum se întâmplă din nou astăzi – un boom se transformă într-un colaps. Cetățenii își pierd locurile de muncă și speranța. Vieți sunt distruse. Inegalitatea socială crește. Democrația suferă. Sau este suprimată. Sau își ia singură viața într-un act de „democid”.
Punctul politic pozitiv este că eșecurile pieței, care produc daune sociale, pot fi prevenite sau cel puțin reduse – dar doar dacă în economiile capitaliste de piață sunt construite mecanisme de avertizare timpurie, supraveghere și control public. Istoria luptelor pentru formarea sindicatelor, înființarea unor organisme de inspecție publică sau a consiliilor de cogestiune în stil german arată că sădirea semințelor democrației monitorizate în solul producției și schimbului de mărfuri nu este o sarcină politică ușoară. Dar asta nu face democrația monitorie irelevantă sau fantezistă. Căci ori de câte ori piețele capitaliste nu sunt îmblânzite și controlate, apare eșecul democrației. Sfera de acțiune a cetățenilor și a reprezentanților lor aleși, în direcția limitării puterii arbitrare, se contractă. Democrația este sabotată. Blocate de piețe, alegerile democratice devin ritualuri periodice care schimbă puțin sau nimic în privința proprietății și distribuției avuției. Democrația ajunge să pară slabă și fragilă. Este percepută ca o armă de clasă – un instrument în mâinile celor bogați pentru a domestici și controla pe cei săraci.
Și totuși, nu acesta este sfârșitul acestei saga triste. Eșecul democrației poate avea consecințe economice care afectează și sfâșie viețile a milioane de cetățeni dintr-o altă direcție. O democrația redusă pregătește terenul pentru capitalismul fără frâu. Nu doar că organisme nealese precum băncile centrale, autoritățile de reglementare a valorilor mobiliare și agențiile de rating nu reușesc să combată frauda, să descurajeze asumarea excesivă de riscuri, să promoveze bunele practici prin consiliere deschisă sau să ofere reparație celor afectați de eșecurile pieței. Piețele ajung din nou bântuite de spiritul lupesc al așteptărilor umflate, nebuniei și trufiei. După colț pândește următorul val de eșecuri de piață. Iar când, inevitabil, acestea se întâmplă, ele nasc și mai multe obstacole pentru spiritul și substanța democrației monitorizate și pentru promisiunea sa de a detrona puterea arbitrară în numele unei egalități mai mari pentru toți. Și astfel continuă ciclul capitalismului prădător și al democrației capturate.
Partea III
Plutocrație și eșecul pieței
Partea a doua a acestei serii despre capitalism și democrație a introdus ideea neobișnuită de „eșec al democrației”. În loc să vedem democrația ca pe o victimă neajutorată a piețelor capitaliste, așa cum au făcut-o în mod tipic marxiştii și alții în trecut, acea parte a analizat modul în care eșecurile pieței apar atunci când mecanismele democratice de control și de limitare a puterii nu sunt aplicate piețelor capitaliste. Această a treia parte extinde ideea. Ea analizează cartea excelentă a lui Jane Mayer, „Dark Money”, pentru a înțelege cum sunt afectate grav democrațiile precum Statele Unite atunci când cei bogați încearcă să cumpere puterea politică — și de ce plutocrația pregătește terenul pentru noi eșecuri ale pieței.
Semnele vremurilor noastre tulburi: într-o democrație din emisfera sudică, unde cele mai bogate 20% dintre gospodării sunt acum de 70 de ori mai bogate decât cele mai sărace 20%, un prim-ministru este reales cu ajutorul unui milion de dolari scoși din propriul buzunar. În emisfera nordică, în inima Uniunii Europene, un partid declarat socialist guvernează o țară în care venitul disponibil mediu al celor mai bogați 0,01% este de șaptezeci și cinci de ori mai mare decât al celor mai săraci 90%. Câteva fusuri orare mai încolo, în cea mai puternică democrație de pe planetă, averea celor 0,1% dintre super-bogați a atins niveluri aproape record. În ultimele trei decenii, ponderea lor în averea totală a gospodăriilor s-a triplat. Acum dețin aproape cât cele mai sărace 90% dintre familii, care resimt acut creșterea datoriilor și stagnarea veniturilor.
Cifrele sunt neliniștitoare, dar cartea excelentă a lui Jane Mayer arată, în cazul Statelor Unite, că tendința cu adevărat alarmantă este felul în care averea privată devine rapid singura monedă de schimb a politicii democratice. „Dark Money” este jurnalism de investigație de cea mai bună calitate. Se ridică la nivelul celor mai bune scrieri de Ida Tarbell, Nellie Bly și alte jurnaliste influente ale erei progresiste de acum un secol. Cercetată meticulos și scrisă elegant, cartea arată cum s-a degradat situația și de ce există atât de mult „noroi” nou care trebuie răscolit.
„Dark Money” este o carte serioasă, chiar dacă unii dintre plutocrații a căror viață o investighează par personaje ridicole. Luați-l pe Corbin Robertson Jr., regele cărbunelui, al cărui imperiu de afaceri este protejat de organizații de lobby cu nume neinspirate, precum „Plants Need CO2”. Sau pe Robert Mercer, un om de știință în domeniul calculatoarelor ale cărui algoritmi au produs averi imense pe piața bursieră, astfel încât și-a putut permite o fantezie cu trenulețe de milioane de dolari și s-a apărat de procese intentate de servitoare, care s-au plâns că au fost hărțuite și li s-au scăzut din salarii pentru că nu au înlocuit sticlele de șampon din băile lui când acestea erau mai puțin de o treime pline.
Acești indivizi pot fi de râs, dar Mayer, jurnalist premiat al revistei The New Yorker, arată că afacerile cu bani întunecați nu sunt deloc o glumă. Intruziunea în viețile personale ale unui mic, dar interconectat cerc de miliardari arată că sunt aproape exclusiv bărbați, magnați bogați care au o afinitate pentru secret, precum frații Koch, cei mai bogați frați din lume, care se protejează de curioși în timpul întâlnirilor cu difuzoare ce emit zgomot alb. Succesorii baronilor oțelului și ai magnaților căilor ferate din epoca de aur a anilor '90, acești bărbați și-au făcut averile în strânsă legătură cu băncile mari și instituțiile de credit. Membri ai celor 0,1% „auriți”, sunt gânditori colectivi, ideologi „libertarieni conservatori”, spune Mayer. Sunt obișnuiți să obțină ce vor și să se considere oameni drepți, cu o misiune. Charles Koch, care se temea că Obama va deveni un nou Franklin D. Roosevelt și a făcut tot posibilul ca acest lucru să nu se întâmple, rezumă modul lor de gândire: „Piața, nu guvernul, poate fi motorul cel mai puternic al creșterii, care să ne scoată din aceste vremuri tulburi”.
Mayer ratează ocazia de a analiza legăturile dintre acești plutocrați și strânsoarea tot mai puternică a capitalului financiar asupra economiei americane. Totuși, argumentul ei general împotriva efectelor lor nocive asupra vieții politice americane este destul de convingător. Plutocrații sunt ipocriți, arată ea. Angajamentele lor declarate față de „guvernul limitat”, impozitele scăzute pentru persoane și corporații și sprijinul minim din partea statului pentru cei nevoiași funcționează toate ca văluri pentru lăcomia lor privată, alimentată de combustibili fosili. În ciuda „libertarianismului” lor, remarcă Mayer, mulți dintre ei și-au făcut averile cu ajutorul contractelor de stat (în timpul ceremoniei de depunere a jurământului, Obama a călcat pe un covor roșu-albastru fabricat de o subsidiară a Koch Industries).
De ce sunt acești oameni cu buzunare adânci atât de ostili față de „guvernul mare”? Toți, explică Mayer, beneficiază de politici fiscale permisive și de monitorizare guvernamentală redusă în ceea ce privește reglementarea afacerilor. Le place să evite taxele și să facă afaceri obscure, de tip off-shore, și din această cauză au adesea probleme cu legea și visează să-și conducă imperiile fără interferență legală.
Mayer presupune prea ușor că acești plutocrați duc democrația în iad într-un coș de picnic. Ar fi putut să explice mai clar ce înțelege prin democrație; să justifice de ce nu spune aproape nimic despre Bill Gates, Mark Zuckerberg și Google; și să detalieze mai bine de ce acești „grăsuni” ai capitalismului ar putea ajunge să scoată ochii republicii americane. Pericolele reale pe care le prezintă depășesc încălcarea principiilor egalității democratice sau eforturile lor de a cumpăra sistemul politic. Acești miliardari sunt poluatori ai mediului. Legăturile lor strânse cu Wall Street îi transformă în complici ai următorului mare balon financiar și ai următorului crah. Avere lor de tip „învingătorul ia totul” dăunează țesutului social. Acești plutocrați nu produc doar bogăție. Ei sunt comercianți ai injustiției sociale și poartă responsabilitatea pentru faptul că tot mai mulți cetățeni americani sunt bolnavi, obezi, nefericiți, nesiguri sau în închisoare.
Mayer, cu convingeri liberale, cu siguranță împărtășește aceste obiecții față de plutocrație. Totuși, relatarea ei, altfel convingătoare, despre banii întunecați are unele slăbiciuni. Dependența sa de termenul de „oligarhie” (preluat din lucrările lui Jeffrey Winters) este discutabilă. Exagerează unitatea plutocraților și subestimează abilitatea lor de a cultiva modele de dependență patron-client în fiecare colțișor al societății americane.
Cartea conține o tensiune: imaginea oligarhilor secreți care operează din umbră nu se potrivește cu rețelele lor subvenționate de think tankuri, programe universitare, grupuri de influență, lobbyiști și firme de avocatură preferate. Ideea esențială este că acești magnați miliardari nu sunt oligarhii de joasă vizibilitate pe care Fortune îi numea cândva „bogații invizibili”. Ei sunt, în realitate, angajatori importanți, figuri publice (gândiți-vă la familia Coors din Colorado, cunoscută pentru berea sa) și brokeri de putere care acționează din interiorul sistemului politic. Sunt plutocrați „cu caracteristici chinezești”: miliardari care iubesc câștigul și influența socială, dar nu iubesc alegerile sau democrația.
Mai lipsește ceva important din această carte altfel remarcabilă: tăcerea ei ciudată cu privire la felul în care oamenii banilor întunecați pot abandona taberele cu zgomot alb și pot juca cartea populistă. Cartea Trump. Pentru alegerile din 2016, frații Koch au strâns un buget de campanie estimat la aproape 900 de milioane de dolari — un record în istoria democrației americane. Până acum au reușit să-l sprijine financiar pe candidatul republican la vicepreședinție Mike Pence și să-l aducă de partea lor. Dar Trump nu este (încă) omul lor. Întreaga sa campanie, plină de vânt, urale și promisiuni sălbatice, abundă în ostilitate verbală față de miliardari. Este presărată cu apeluri de tip „Eu sunt vocea voastră” adresate „celor uitați” și „poporului american”. Este o formă de elitism populist care combină bogăția plutocratică cu stilul plebeu — un soi ciudat de politică democratică, de care democrații greci din Antichitate se temeau, fiind convinși că împinge democrația spre demagogie și tiranie.
Acest nou populism al miliardarilor este la fel de american ca hamburgerii și cartofii prăjiți — dar poate funcționa? Poate Trump să combine cu succes lauda înălțătoare a „poporului” cu disprețul secret față de „poporul” care tânjește după un Conducător? Poate cântărețul să plătească și să cânte în același timp melodia câștigătoare? Încă nu știm, dar un lucru este sigur: plutocrații descriși în această carte observă, analizează și își pregătesc următoarele mișcări.
Partea IV
Ce înțelegem prin egalitate?
Părțile anterioare ale acestei serii despre capitalism și democrație au ridicat întrebări privind relația tensionată și adesea contradictorie dintre piețele capitaliste și spiritul egalitar, precum și instituțiile care limitează puterea în democrație. Fiecare contribuție a subliniat că nu ar trebui să ne mire că democrațiile monitorizate, altminteri atât de diferite precum Africa de Sud, Argentina, Franța și Statele Unite, resimt toate presiunea plutocrației. Căci dacă definim capitalismul ca un sistem neobosit de producție, schimb și consum de mărfuri, bazat pe asumarea riscului, concurență și obținerea de profit, atunci rezultă că cei care câștigă în piețe se vor îmbogăți, în timp ce alții vor rămâne în urmă. Din perspectiva democrației, problema competiției capitaliste, așa cum a remarcat George Orwell, este că cineva trebuie să câștige, în timp ce alții pierd. Partea a patra a acestei serii analizează în profunzime acest punct. Lucrurile se complică punând întrebarea: ce înțelegem, de fapt, prin egalitate?
Distinsul istoric Mark Mazower a remarcat recent că trăim vremuri marcate de o „înclinație generalizată spre criză”, de „golirea de conținut a instituțiilor politice” și de „precarizarea forței de muncă”. Am putea adăuga: prăpastia dintre bogați și săraci se lărgește aproape peste tot într-un ritm atât de rapid, încât pare că democrațiile alunecă înapoi, posibil spre tiparele sordide ale nedreptății sociale din Europa secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea.
Această tendință decadentă nu i-ar fi surprins pe economiștii politici ai acelei epoci. Să luăm în considerare influentele prelegeri ale lui Adam Smith despre justiție, poliție, venituri și armament (1763). El nota că producția și schimbul de mărfuri – forțele și relațiile de producție, mediate de natură – reprezintă atât motorul dinamic al societății civile, cât și principala cauză a inegalității sociale, până la punctul în care „oamenii care îmbracă întreaga lume sunt ei înșiși în zdrențe”. Lucrarea sa „Avuția națiunilor” (1776) exprimă și mai puternic această idee: „Oriunde există o mare proprietate, există o mare inegalitate”, scria el. „Pentru un om foarte bogat trebuie să existe cel puțin cinci sute de oameni săraci, iar bogăția celor puțini presupune sărăcia celor mulți.”
Trăind cu mult înainte de apariția votului universal, Smith se aștepta ca economiile de piață să genereze probleme politice. „Bogăția celor avuți”, nota el, „stârnește indignarea celor săraci, care sunt adesea împinși de nevoi și mânați de invidie să-i deposedeze.” Știm acum că votul universal nu schimbă automat această ecuație. De aceea, preocuparea față de inegalitatea generată de piață în epoca votului universal domină munca economiștilor politici contemporani, inclusiv a lui Thomas Piketty, care subliniază că economiile de piață, lăsate de capul lor, conțin „forțe puternice de divergență”. Aceste forțe sunt, notează el, potențial distructive pentru democrație și pentru etica sa a egalității. Dar de ce, am putea întreba?
Rădăcinile instabilității piețelor, spune el, se regăsesc în faptul istoric că, în toate economiile capitaliste, rata privată de rentabilitate a capitalului (r) este, de obicei, mai mare decât rata de creștere a veniturilor și a producției (g). Inegalitatea r > g este o altă modalitate de a spune că există o tendință structurală ca averea să se acumuleze mai rapid decât producția și salariile. A fost nevoie de catastrofele secolului XX pentru a inversa această tendință și pentru a reduce semnificativ randamentele favorabile capitalului. Pentru o vreme, argumentează Piketty, statul bunăstării keynesian i-a făcut pe mulți să creadă că problema inegalității structurale fusese rezolvată de democrații. Însă, în aproape fiecare țară OECD, creșterea este acum modestă, iar datoriile gospodăriilor și ale statelor cresc, la fel ca și decalajele de avere și venit. Contrar consensului dominant, o creștere a PIB-ului nu este o soluție egalizatoare, arată el. Asta pentru că economiile inovatoare din punct de vedere tehnologic nu pot, de obicei, crește mai rapid de 1–1,5% pe termen lung (înregistrările istorice arată că doar țările aflate în curs de recuperare pot crește în stilul Chinei). De asemenea, pentru că, și atunci când ratele de creștere sunt modeste, decalajul inegalității r > g nu se reduce automat. De aici și statisticile descurajante pentru țări OECD bogate precum Franța, unde venitul disponibil mediu (după transferuri și taxe) al celor mai bogați 0,01% din populație este acum de șaptezeci și cinci de ori mai mare decât cel al celor 90% de la bază.
Discrepanțele tot mai mari dintre bogați și săraci sunt ușor de observat, dar răspunsurile la întrebările despre cum să gândim pozitiv egalitatea sunt mult mai puțin clare. Parte din problema cu care se confruntă democrații în vremurile noastre este confuzia și incertitudinea în privința sensului egalității.
Una dintre marile provocări ale acestor ani ai secolului XXI este aceea de a reimagina ce înseamnă, de fapt, cuvântul „egalitate”. În termeni generali, e clar că inegalitatea generată de piață contrazice spiritul democratic al egalității, ale cărui rădăcini sunt adânci. Istoric vorbind, vocile din interiorul democrației, în toate formele sale, au pus mereu la îndoială și au respins prezumția că cei bogați ar fi „natural” îndreptățiți să conducă, că (așa cum a formulat Abbé Emmanuel Joseph Sieyès în „Ce este a treia stare?” [1789]) cei înstăriți au dreptul să se bălăcească în bogății, de parcă „abia se mai gândesc la ei înșiși ca făcând parte din aceeași umanitate”.
Considerată ca formă politică, ca mod de viață integral, democrația s-a angajat încă de la început în direcția egalizării bogăției și a puterii. Aceasta a fost și rămâne calitatea sa excepțională și atrăgătoare. Încă de la început, democrația (aici citez direct din carteamea „Viața și moartea democrației”) a cerut ca oamenii să vadă că nimic din ceea ce e uman nu e săpat în piatră, că totul se clădește pe nisipurile mișcătoare ale timpului și locului și că, prin urmare, ar fi înțelept să construiască și să întrețină moduri de a trăi împreună ca egali, deschis și flexibil. Democrația cerea ca oamenii să vadă dincolo de discursurile despre zei și natură, dincolo de pretențiile la privilegii întemeiate pe superioritatea de minte sau sânge. Democrația însemna denaturarea puterii. Ea implica faptul că principala problemă politică este cum să prevenim dominația celor puțini, a celor bogați sau a celor puternici care pretind că sunt supraoameni.
Democrația a rezolvat această problemă veche susținând o ordine politică ce asigura că problema cine primește ce, când și cum trebuie să rămână permanent o chestiune deschisă. Democrația a recunoscut că, deși oamenii nu sunt îngeri sau zei ori zeițe, sunt cel puțin suficient de buni pentru a împiedica unii oameni să creadă că sunt. Democrația trebuia să fie guvernarea celor umili, de către cei umili, pentru cei umili. Ea însemna autoguvernare între egali, guvernare legală a unei adunări de oameni a căror putere suverană de a decide lucruri nu mai era cedată zeilor imaginari, vocilor tunătoare ale tradiției, despoților, celor care „știu” sau pur și simplu abandonată obiceiului cotidian al lenei, permițând fără gândire altora să ia decizii importante.
O caracteristică ciudată, dar interesantă, a epocii noastre este că vechiul principiu democratic potrivit căruia democrația înseamnă autoguvernare între egali este contestat. În condițiile democrației monitorizate, sensul egalității suferă o dublă transformare. Devine sinonim cu pluralismul instituționalizat, cu un sentiment comun, împărtășit de cetățeni și de reprezentanții lor, al complexității lumilor lor și al opoziției față de puterea arbitrară sub toate formele ei. Această transformare implică, la rândul ei, necesitatea teoretică și politică de a reimagina și reconfigura în mod practic principiul egalității, de a-l înțelege în termeni mai complecși.
Cartea lui Pierre Rosanvallon „The Society of Equals” contribuie util în această direcție. Propunerea sa de reimaginare a egalității se bazează, probabil, prea mult pe gândirea lui Tocqueville, ale cărui accentuări exagerate ale egalității ca asemănare în epoca democrației reprezentative au fost adesea remarcate. Cu toate acestea, Rosanvallon are dreptate să pledeze pentru o nouă viziune politică a egalității bazată pe „individualitate, reciprocitate și comunitate”. Întrebarea politică pentru democrați este: în epoca democrației monitorizate, ce înseamnă exact toate acestea?
Este nevoie de o nouă descriere a relației dintre egalitate și democrație. Este nevoie de un nou mod de a vorbi despre principiul egalității, unul mai democratic, care să recunoască faptul că noțiunile simple de egalitate, înțelese ca tratament egal și șanse egale de avansare pentru fiecare cetățean, pot deveni nefuncționale, chiar indezirabile, dacă sunt tratate ca unică măsură a sensului și practicii egalității. În cadrul cadrelor democratice, unele noțiuni de egalitate simplă rămân politice importante: un om, un vot, și drepturi universale la apă potabilă, electricitate, îngrijire medicală, educație și pensii decente sunt exemple evidente. Însă, în condițiile democrației monitorii, aceste noțiuni nu pot fi singura măsură a egalității.
Este necesară o noțiune mai complexă de egalitate, care să recunoască faptul că există circumstanțe în care, pentru a reduce inegalitatea, democrațiile trebuie uneori să acorde privilegii unor cetățeni în detrimentul altora. Paradoxul poate fi explicat imaginând, pentru o clipă, o lume total diferită: o comunitate politică nedivizată și omogenă, în care, în numele egalității, toți indivizii sunt tratați permanent la fel. În acest paradis al egalității pure și simple, rezumat în relatarea entuziastă a lui George Orwell despre viața de zi cu zi în Barcelona revoluționară din decembrie 1936, resursele ar fi împărțite în porții egale.
„Era pentru prima dată,” scria Orwell în „Omagiul Cataloniei”, „când mă aflam într-un oraș în care clasa muncitoare era la putere. Practic fiecare clădire de dimensiuni semnificative fusese ocupată de muncitori și era împodobită cu steaguri roșii sau cu steagul roșu-negru al anarhiștilor; fiecare perete era mâzgălit cu secera și ciocanul și cu inițialele partidelor revoluționare… Fiecare magazin și cafenea avea o inscripție care spunea că fusese colectivizat… Ospătarii și vânzătorii te priveau în ochi și te tratau ca pe un egal.” El adăuga: „Lucrul care atrage oamenii obișnuiți către socialism și îi face să-și riște pielea pentru el, „mistica” socialismului, este ideea de egalitate; pentru marea majoritate a oamenilor, socialismul înseamnă o societate fără clase sau nu înseamnă nimic.”
În această viziune asupra egalității, fiecare cetățean ar beneficia exact în același fel și, întrucât se presupune că oamenii sunt foarte asemănători în dorințe și nevoi, nu ar exista dispute privind semnificația și efectele porțiilor egale. Diferențele de gust și conflictele dintre scopuri diferite ar fi necunoscute. Sau ar fi tratate ca irelevante. În această societate a egalității aritmetice, alocarea complet centralizată a resurselor și absența politicii ar face inutile orice instituții de guvernare reprezentativă. De ce ar fi necesare mecanisme de monitorizare a exercitării puterii dacă, la finalul fiecărei zile, și pe parcursul nopții, fiecare cetățean ar accepta cu sârguință că este simplul egal al oricărui alt cetățean?
Scenariile egalității simple au câștigat aderență cu ajutorul religiei („Considerăm aceste adevăruri ca fiind de la sine înțelese: că toți oamenii sunt creați egali și că sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile”). Asta nu le-a protejat de critică ostilă și satiră mușcătoare (William Thackeray: „Un om este la fel de bun ca altul – și mult mai bun, după cum spunea un filozof irlandez”). Analiștii democrației s-au ridicat, de asemenea, împotriva acestor noțiuni simple de egalitate. „Progresul treptat al egalității este ceva predestinat,” scria Tocqueville într-o celebră lamentație legată de consecințele zdrobitoare ale mișcării spre egalizare în epoca democrației reprezentative. Această „revoluție irezistibilă, care avansează secol de secol” în favoarea egalității simple, credea Tocqueville, ar putea nivela periculos lumea într-o formă simplă și plată de egalitate, ceea ce el numea asemănare (semblablement). Mișcarea pentru egalitate nu s-ar opri de la nimic, avertiza el în „Despre democrație în America” [1835–1840]. Ar avea drept consecință neintenționată apariția unei noi forme de servitute față de stat provocată de încercarea democratică de a face și a trata toți oamenii ca fiind egali. „Își imaginează cineva că democrația, care a distrus sistemul feudal și a învins regii, se va retrage în fața claselor mijlocii și a celor bogați? Se va opri ea acum, când a devenit atât de puternică, iar adversarii ei atât de slabi?”
În afară de tendința lui Tocqueville de a subestima inegalitățile de fapt din societățile secolului XIX, predicția sa a eșuat în a identifica modul în care formele concrete și complexe ale democrației monitorizate vor remodela ulterior idealurile și practicile egalității într-un mod mult mai complicat decât fusese anticipat în era democrației reprezentative. În epoca noastră a democrației monitorizate, principiul egalității este democratizat. Noțiunile simple de egalitate, înțelese ca tratament egal și șanse egale de avansare pentru fiecare cetățean, într-o comunitate politică social nedivizată și omogenă, ajung să fie percepute ca ineficiente și indezirabile. Conștiința crește în ceea ce privește faptul că există multe tipuri de egalitate care, la rândul lor, pot avea numeroase tipuri de relații între ele. Cuvântul simplu „egalitate” este transformat într-o gramatică mult mai complexă a egalității. Devine evident pentru mulți oameni că natura fragmentată a vieții sociale și politice cere nu doar recunoașterea mai multor sensuri practice ale egalității. Mulți realizează, de asemenea, că principiul egalității nu poate servi drept bază unică pentru alegerea între acestea.
Aristotel
Într-un mod curios și surprinzător, această conștientizare crescândă a gramaticii complexe a egalității confirmă critica lui Aristotel la adresa „egalității numerice”. Scriind în epoca democrației adunării, atât în Etica nicomahică (1130b–1132b), cât și în Politica (1301a 26–39, 1302a 03–15), el a contrastat „egalitatea numerică” cu „egalitatea proporțională”. A definit aceasta din urmă drept o formă de tratament egal al altora care sunt considerați egali într-un anumit sens important, dar nu în altele. „În numeroasele forme de guvernare care au apărut”, scria el, „a existat întotdeauna o recunoaștere a dreptății și a egalității proporționale.” El opunea democrația oligarhiei. Democrația, spunea el, „ia naștere din ideea că cei care sunt egali într-o privință sunt egali în toate privințele; pentru că oamenii sunt la fel de liberi, pretind că sunt absolut egali.” În condițiile oligarhiei, prin contrast, inegalitatea este valorizată. Oligarhia, spunea el, „se bazează pe ideea că cei care sunt inegali într-o privință sunt inegali în toate privințele; fiind inegali, adică în privința proprietății, se consideră inegali în mod absolut.” Pentru Aristotel, contrastul era izbitor. „Democrații cred că, fiind egali, ar trebui să fie egali în toate lucrurile; în timp ce oligarhii, pornind de la ideea că sunt inegali, pretind prea mult, ceea ce reprezintă o formă de inegalitate.”
Aristotel considera că ambele abordări sunt greșite și predispuse să „provoace revoluție”. Și astfel, în opoziție cu toate înțelegerile simple ale egalității și inegalității, el a optat pentru o cale de mijloc. Aristotel a propus că cea mai bună formă de organizare politică este cea în care se cultivă o combinație între formele de egalitate numerică și proporțională. „Faptul ca un stat să fie organizat, simplu și în întregime, potrivit uneia sau alteia dintre formele de egalitate [numerică sau proporțională], nu este un lucru bun”, scria el. „Ambele forme de egalitate ar trebui utilizate; cea numerică în unele cazuri, iar cea proporțională în altele.”
Este mai mult decât un simplu detaliu interesant faptul că, în urmă cu câteva decenii, în Statele Unite, cazul legal de referință Fullilove v. Klutznick, 448 U.S (1980), a arătat în această direcție. Celebrul caz a divizat Curtea Supremă a Statelor Unite, formată din nouă judecători, în cinci opinii separate cu privire la întrebarea dacă guvernul federal are dreptul să acorde tratament preferențial, în cadrul unor programe de lucrări publice, companiilor deținute de minorități. În cele din urmă, Curtea a decis că un asemenea tratament era justificat, dar cazul a evidențiat o ciocnire de importanță majoră: între egalitatea înțeleasă ca egalitate a rezultatelor sau a efectelor și o înțelegere cu totul diferită a egalității ca egalitate a șanselor, o formă de egalitate care duce de regulă la rezultate inegale, la „câștigători” și „perdanți”.
Lucrurile devin și mai complicate atunci când aceste înțelegeri diferite ale egalității sunt aplicate fie indivizilor, fie grupurilor, fie unor domenii politice specifice, fie unor arii teritoriale vaste, fie relațiilor de putere transfrontaliere. Să ne gândim, de exemplu, la eforturile de extindere a drepturilor cetățenești pentru copii. Sau la cererile formulate de femei și de cetățenii LGBT pentru dreptul de a fi diferiți. Sau la apelurile ca oamenii să înceteze dominația lor nechibzuită asupra naturii, să găsească modalități de a respecta și de a reprezenta biosfera prin practici noi, conștiente de parametri precum „sustenabilitatea” și „justiția între generații”. Sau la experimentele cu noi forme de împărțire în cadrul „capitalismului de tip participativ” (crowd-based capitalism, după cum îl numește Arun Sundararajan). În fiecare dintre aceste cazuri, căutarea unei mai mari „egalități” implică afirmații ale dreptului de a fi diferit. Inevitabil, luptele pentru o egalitate mai mare în acest sens au efecte diferite – și adesea inegale. Lucrurile sunt complicate și mai mult de faptul că domeniul de aplicare al egalității poate fi local, teritorial sau global. Aceste domenii diferite intră deseori în conflict unele cu altele, astfel încât, de pildă, accentul pus pe egalitatea cetățenilor care trăiesc într-un anumit stat („toți sunt egali în această țară”) se întoarce ușor împotriva cetățenilor care au nevoi și preocupări diferite în cadrul aceluiași stat, precum și împotriva cetățenilor altor state sau a celor fără niciun stat.
Implicația politică a acestei dinamici este clară: principiul egalității se află în inima democrației, dar nu este un principiu universal aplicabil în mod simplist, asemenea unui fierăstrău ascuțit aplicat pe un lemn tare sau unui buldozer pe un teren denivelat. Contrastul realizat de Aristotel între „egalitatea numerică” și „egalitatea proporțională” rămâne pertinent.
Sau, schimbând metafora și împrumutând comparația celebră a lui Walt Whitman, care asemăna democrația cu fructele și florile: contrar plângerilor și platitudinilor exprimate de opozanții săi, impulsul idealurilor democratice și al unei politici democratice angajate în complexa egalizare a puterii nu este acela de a tăia macii înalți, de a nivela totul până la sol. Este, mai degrabă, acela de a te asigura că o mare varietate de specii de pe întreaga planetă poate prospera, în câmpuri de plante și animale care altfel riscă să fie vătămate sau chiar să dispară din cauza paraziților, profitorilor și prădătorilor.
Traducere după Capitalism and Democracy, publicat în 2016 de John Keane, profesor de politică la Universitatea Sydney.
