Pe măsură ce transplantul cardiac a devenit o procedură cu o bună rată de succes, pacienții având șanse rezonabile (circa 70%) de a trăi peste 5 ani (cel puțin în SUA), a fost observat un fenomen curios: unii pacienți au raportat modificări ale personalității după efectuarea transplantului. Ca și cum trăsături ale donatorului organului s-au transferat, prin intermediul organului transplantat, către primitor.
Aspectul extraordinar este acela că, dacă se va dovedi că există într-adevăr un transfer de informație de la donator la primitor prin intermediul organului transplantat, atunci concluzia inevitabilă este aceea că amintiri și alte tipuri de informații se stochează nu doar în creier, ci și în alte organe.
Patru categorii de modificări ale personalității au fost identificate: schimbări ale preferințelor, modificări ale temperamentului, modificări ale identității și existența unor amintiri formate de donator.
Cum ar putea fi transferate informații de la donator către primitor? Deși suntem departe de a avea un răspuns cert, 6 ipoteze pot oferi răspunsul:
- memoria epigenetică;
- memoria ADN;
- memoria ARN;
- memoria proteică;
- memoria intracardiacă neurologică;
- memoria energetică.
Vom explica toate aspectele relevate mai jos.
Schimbări ale personalității după transplantul cardiac
O parte dintre cei care care suferă transplant cardiac s-a observat că experimentează modificări pozitive, precum: euforie, îmbunătățirea funcției cognitive, a comportamentului social și sexual.
Pe de altă parte, circa 30% dintre primitori au raportat probleme diverse post-transplant, precum delir, depresie, anxietate, psihoză ori schimbări de personalitate.
Unii pacienți au observat schimbări are preferințelor alimentare, precum o femeie de 29 de ani care a primit inima unui donator vegetarian de 19 ani: după transplant, pacienta a constatat că nu poate tolera carnea, deși înainte era una dintre clientele fidele ale McDonald's.
Unii pacienți au observat modificări ale preferințelor muzicale, precum un bărbat de 45 de ani, care a primit inima unui băiat de 17 ani și care, după transplant, a observat că îi place să asculte muzică tare la căști, deși înainte de transplant nu avea acest obicei. Într-un alt exemplu, un bărbat de 47 de ani, după transplant, a constatat că este un fan al muzicii clasice, deși înainte nu asculta o astfel de muzică (dar s-a dovedit că donatorul urma cursuri de vioară).
Unii pacienți au observat schimbări ale preferințelor sexuale, precum un bărbat de 25 de ani care a primit inima unei femei homosexuale de 24 de ani și care a observat că atracția acestuia față de femei a crescut după operație. De asemenea, o femeie homosexuală de 29 de ani, care a primit inima unui băiat heterosexual de 19 ani a descoperit că este atrasă de bărbați, iar atracția față de femei a scăzut.
Alte tipuri de modificări ale preferințelor observate: apariția interesului pentru artă sau schimbarea preferinței pentru anumite culori (haine).
Unii pacienți au informat că după transplant au căpătat trăsături specifice donatorului. De exemplu, au devenit mai calmi ori mai dinamici, așa cum fusese cel/ cea de la care fusese recoltată inima.
Unii pacienți au raportat vise ori amintiri în legătură cu identitatea donatorului, cum a fost cazul unei femei de 48 de ani care a primit inima unui băiat de 18 ani. La 5 luni după transplant, fără a ști nimic despre identitatea donatorului, a spus că a avut un vis în care, vara, era cu un băiat înalt și slab, pe care-l chema Tim L., probabil Leighton. Ulterior a aflat că pe donator îl chema Tim Lamirande.
Desigur, aceste mărturii ale pacienților, deși relevante, nu pot fi considerate date certe, care să consolideze steoria conform căreia donarea de organe este însoțită de transfer al personalității donatorului. Dar, pe de altă parte, dat fiind numărul mare de persoane care au semnalat astfel de modificări, subiectul trebuie analizat cu mare atenție, pentru că ar putea avea inclusiv utilitate clinică, de exemplu în stabilirea donatorului potrivit pentru un pacient.
Cum s-ar putea transfera personalitatea donatorului către primitor?
Ipoteza este următoarea: există o memorie celulară, care este stocată în inima donată, și care contribuie la schimbările de personalitate constatate. Cum spuneam, sunt 6 tipuri de mecanisme pe care le vom prezenta pe scurt.
Ideea că există alte tipuri de memorie decât cel arhicunoscut, atribuit sistemului nervos, nu este extraordinară. Suntem obișnuiți cu faptul că sistemul imunitar dispune de o memorie imunologică, în sensul că dispune de abilitatea de a-și aminti agenți patogeni, tumori canceroase, precum și de abilitatea de a distinge între țusuturile organismului și țesuturi externe. Această memorie imunologică nu este stocată în sinapse ori în neuroni, ci în celule ale sistemului imunitar.
Memoria celulară a fost controversată în trecut, dar cercetări recente în genetică și epigenetică arată că aceasta există.
Memoria epigenetică
Epigenetica este studiul factorilor care influențează transcripția genomului, fără a modifica secvența ADN. Genomul uman este format din 23 de perechi de cromozomi, care sunt formați dintr-un complex (denumit nucleozom) alcătuit din ADN și proteine histonice denumite cromatine.
Schimbările epigenetice apar atunci când enzimele atașează ori elimină anumite molecule la / de la cromatină ori atunci când ARN-ul este produs, rezultatul fiind modificarea expresiei genelor. Schimbări epigenetice de durată creează un cod epigenetic ce determină dacă o anumită genă este transcrisă și dacă informația este stocată și accesată ulterior.
Informația salvată în epigenom (totalitatea schimbărilor epigenetice la nivel individual) formează o evidență a interacțiunilor dintre individ și mediu. Stocată sub forma unor modificări chimice ori structurale ale cromatinei ori prin scurte segmente de ARN, informația se păstrează sub forma unei memorii celulare cunoscute sub denumirea de memorie epigenetică.
Memoria epigenetică poate fi transferată la urmași (moștenire epigenetică).
Epigenomul asigură, așadar, un mecanism de codificare, stocare și accesare a informației rezultate din interacțiunea dintre genom și mediu.
Memoria ADN
ADN-ul permite stocarea unei cantități uriașe de informație. Institutul European de Bioinformatică a reușit să creeze un segment de ADN sintetic în care au codificate toate cele 154 de sonete ale lui Shakespeare, o copie a lucrării lui Watson și Crick în care este descrisă structura moleculară a ADN, o imagine color a Institutului și 26 de secunde din speechul „I have a dream” a lui Martin Luther King din 1963. Informația a putut fi ulterior decodificată cu o acuratețe de 100%.
Cardiocitele, ca cele mai multe alte celule, secretă exozomi (microveziculi cu membrană), care sunt mici pachete de proteine, nucleotide și receptori care călătoresc prin organism, asigurând astfel o formă de comunicare intercelulară și între diversele organe ale corpului.
Exozomii conțin ADN genomic dublu catenar, care poate fi transferat către celule receptoare, având astfel un transfer lateral de ADN.
Ar putea fi astfel transferat ADN de la donator la primitor? Nu există cercetări pe acest subiect, dar, în teorie, ar fi posibil.
Memoria ARN
ARN-ul este produs atunci când o catenă de ADN este copiată prin intermediul procesului denumit transcripție. ARN-ul poate apoi fi transformat în proteină prin intermediul translației. Dar mai puțin de 2% din genomul uman este convertit în proteine, restul de 98% fiind transcris în ARN necodificat (ncARN).
Un studiu recent, pe molusca Aplysia, a arătat abilitatea ARN de a transfera informație între indivizi. Inițial, animalul a fost antrenat să răspundă la un șoc electric aplica cozii. Apoi a fost recoltat ARN, care a fost injectat în alți indivizi, neantrenați, care au reacționat la șocuri electrice de parcă ar fi fost antrenați.
Memoria proteică
Un anume tip de proteină, denumită prion, a fost identificată cu un rol în formarea amintirilor. Prionii sunt mici proteine care impun forma lor 3D asupra altor proteine care au o secvență de aminoacizi similară.
Prionii sunt activați în exozomi, sugerând existența unui mecanism prin care aceste proteine se pot transfera între celule (exozomii facilitează mișcarea proteinelor și a altor molecule între celule).
Memoria intracardiacă neurologică
Inima are două tipuri distincte de rețele neuronale. Una constă din celule nervoase ale inimii (sistemul nervos intracardiac), iar cealaltă din nervi care își au originea în afara inimii.
Sistemul nervos intracardiac este format din 700-1.500 de ganglioni intracardiaci, fiecare compus din 200 - 1000 de neuroni. Acest complex neuronal mai este denumit și „creierul inimii”.
Neuronii din inimă comunică între ei prin intermediul unor neurotransmițători.
Sistemul nervos intracardiac dispune de neuroplasticitate, ca și sistemul nervos central, însemnând că are capacitatea de a se remodela, ceea ce se și întâmplă după transplant.
Prin urmare, este posibil ca informații stocate în sistemul nervos intracardiac să fie transferate către primitor după transplant.
Memoria energetică
Inima generează un câmp electromagnetic, care are o amplitudine de 60 de ori mai mare decât cel creat de creier.
Ar fi oare posibil ca organismul uman să dispună de un fel de „cititor” al caracteristicilor câmpului electromagnetic? Dacă da, ar fi interesant de aflat ce tip de informație se transferă și cum este aceasta utilizată.
După cum se poate înțelege din lectura acestui articol, în prezent sunt mai multe întrebări decât răspunsuri.
De exemplu, cât de prezente sunt modificările de personalitate după un transplant de inimă? Sunt aceste schimbări temporare sau sunt permanente? Apar aceste modificări chiar dacă primitorul nu știe absolut nimic despre donator? Are implicații faptul că donatorul nu este mort la momentul transplantului? Influențează personalitatea donatorului gradul de acceptare a organului transplantat? În plus, cu privire la memoria celulară, ce tipuri de informații pot fi stocate în epigenom, ADN, ARN și proteine?
Articolul este adaptare după Personality changes following heart transplantation de Mitchell B Liester (profesor la Departamentul de Psihiatrie, Universitatea Colorado, Școala de medicină)
