Kant începe prezentarea sistemului principiilor intelectului pur prin menționarea principiului suprem, cum îl numește, al judecăților analitice, care este principiul non-contradicției. Acesta spune, în esență, că este imposibil ca ceva să fie și să nu fie în același timp.
Pentru a introduce un scurt excurs din lumea mecanicii cuantice, aș spune că acest principiu este mai puțin evident dacă luăm în calcul principiile care guvernează lumea cuantică. De exemplu, particulele elementare, precum electronul, există în stare de superpoziție până la momentul unei măsurători (interacțiuni), când aceste se „materializează”. Cu alte cuvinte, electronul există și nu există până când este măsurat. Ce face acesta înainte de a fi măsurat, nu știe nimeni.
Apoi Kant trece la judecățile sintetice, unde dezvoltă ideea principiului suprem al acestor judecăți. Preocuparea cea mai importantă, spune filozoful, este aceea de a explica posibilitatea judecăților sintetice a priori. Dacă reușim să facem asta, atunci putem stabili limitele intelectului pur.
Kant reamintește că sinteza reprezentărilor se bazează pe imaginație, iar unitatea sintetică a acestor reprezentări se bazează pe unitatea apercepției. Aici trebuie căutate sursa judecăților sintetice.
Principiul suprem al judecăților sintetice este următorul: orice obiect este supus condițiilor necesare ale unității sintetice a diversului intuiției într-o experiență posibilă. Posibilitatea experienței este cea care dă cunoașterii a priori realitatea obiectivă.
Principiile intelectului pur sunt:
1. axiome ale intuiției
2. anticipări ale percepției
3. analogii ale experienței
4. postulate ale gândirii empirice în genere.
Le discutăm în articole separate în curând.
