Detaliu Peştera Altavira, SpaniaÎn partea a treia - ultima - dedicată speciei Homo Sapiens vorbim despre structura corporală a membrilor acesteia, teoriile care încearcă să înţeleagă varietatea anatomică a speciei, dar şi despre omul modern şi abordările genetice privind evoluţia acestuia.

 

 

Homo Sapiens - apariţie şi evoluţie (2)

 

STRUCTURA CORPORALĂ

Definiţia din punct de vedre fizic a lui Homo sapiens a întâmpinat o divergenţă de opinii în rândul paleoantropologilor. Filozofia uneia dintre şcolile de gândire derivă din „ipoteza unei singure specii“, populară în anii 1960. Această ipoteză susţinea că, în principiu, cele două tipuri de hominizi dezvoltaţi cultural nu ar putea exista la un moment dat şi că, drept rezultat, toate fosilele hominide trebuie neapărat încadrate într‑o singură linie evolutivă. Cu toate acestea, pe la mijlocul anilor 1970, un număr tot mai mare de fosile au început să dezvăluie o varietate de hominizi dispăruţi, care pur şi simplu nu puteau fi încadraţi în această construcţie lineară. Susţinătorii ipotezei speciei unice au început astfel să adere la ideea că Homo sapiens este, de fapt, o specie extrem de variabilă, cu rădăcini extinse mult înapoi în timp, în era lui H. habilis, cu cca 2 m.a.u. Toţi hominizii ulteriori (inclusiv H. erectus, H. neanderthalensis etc.) sunt incluşi, din acest punct de vedere, în categoria Homo sapiens. Varietatea anatomică extraordinară în rândul populaţiilor care ar compune această singură specie este pusă apoi pe seama istoriilor evolutive şi adaptive separate, în diferite părţi ale Lumii Vechi. Integritatea de reproducere a acestei specii uriaşe şi diversificate ar fi fost menţinută în timp de încrucişarea între populaţiile locale în zonele periferice, unde acestea s‑ar fi întâlnit. Potrivit celor care susţin o astfel de continuitate regională, variantele moderne ale omenirii ar fi rezultat din istorii evolutive cvasiseparate, de lungă durată. În acest scenariu „multiregional“, aborigenii australieni provin din omul de Java (de exemplu H. erectus de Java), chinezii moderni din omul de Pekin (H. erectus de China), europenii de astăzi din neanderthalieni (H. neanderthalensis), cu unele amestecuri de Cro‑Magnon, şi aşa mai departe.

 

Pestera Altamira, detaliu

Detaliu din peştera Altamira, Spania. "Picturi" realizate între 19.000-11.000 îHr

 

Această formulare, care plasează rădăcinile de astăzi ale grupurilor de Homo sapiens, diferite din punct de vedere geografic, foarte departe în timp, nu este în acord cu modul în care procesul evolutiv a ajuns să funcţioneze. Inovaţiile anatomice pot deveni definitive numai în cadrul populaţiilor mici şi foarte izolate; populaţiile mari au pur şi simplu prea multă inerţie genetică pentru producerea de modificări în întreaga specie. Această noţiune multiregională presupune şi un model de evoluţie, care este în contradicţie cu al celorlalte grupuri de mamifere de succes, fără să mai menţionăm diversitatea, care este deja recunoscută în cadrul primilor hominizi. Din punct de vedere taxonomic, modelul respectiv extinde noţiunea morfologică a speciilor dincolo de limitele sale.

Modelul alternativ, numit „din Africa“ – sau, mai prudent, teoria „originii unice“ – teoria apariţiei omului –, consideră diversitatea anatomică a fosilelor hominide drept o diversitate substanţială de specii. În structura sa osoasă, Homo sapiens este destul de diferit, având o structură scheletică relativ delicată, cu multe detalii anatomice diferite de rudele sale cele mai apropiate. Cutia craniană mare, rotunjită şi destul de subţire, se extinde peste o faţă foarte redusă, care nu este mărită de sinusuri largi. Faţa este depăşită doar de arcadele occipitale puţin proeminente, care sunt împărţite în mod unic în jumătăţi centrale şi laterale. Pe maxilarul inferior, bărbia nu este doar o umflătură în linia mediană a mandibulei (aşa cum este la alţi hominizi), ci o structură complexă şi distinctă, care nu există la alţi membri ai speciei umane. Această listă ar putea continua cu multe alte caracteristici.


Dacă ne definim în funcţie de caracteristicile anatomice, puţini reprezentanţi ai speciei Homo sapiens apar în arhiva de fosile până relativ recent. Într‑adevăr, primele indicii ale anatomiei noastre moderne provin din sudul şi estul Africii doar din perioada cuprinsă între cca 160 000 şi 100 000 de ani în urmă. Din păcate, cele mai multe fosile în cauză (din situri precum Klasies River Mouth, peştera Border şi Omo) sunt fragmentate sau datarea lor este discutabilă. Totuşi, semnalul evident pe care îl trimit acestea este că Homo sapiens, adică o fiinţă care arăta exact ca noi în ce priveşte structura osoasă esenţială, nu a existat în Africa până în urmă cu cca 160 000 de ani.

 

Această concluzie a ipotezei originii unice se potriveşte cu cea la care au ajuns geneticienii moleculari care analizează distribuţiile diferitelor tipuri de ADN mitocondrial din celulele populaţiilor actuale. Această formă de ADN constă într‑un cerc mic de material ereditar care se află de fapt în afara nucleului celulei şi se transmite numai pe linie maternă. Nu este recombinat între generaţii, ca ADN‑ul nuclear, şi se pare că acumulează schimbări destul de rapid, ceea ce îl face ideal pentru analizarea evenimentelor recente ale evoluţiei. Comparaţiile între probele de ADN mitocondrial provenite de la oameni din întreaga lume indică drept strămoş comun al tuturor oamenilor moderni un mic grup care a trăit în urmă cu cca 150 000 de ani. În plus, probele luate din Africa prezintă o mai mare variabilitate în ADN‑ul mitocondrial decât cele de pe alte continente, ceea ce sugerează că populaţiile din Africa s‑au diversificat mai mult timp. În cele din urmă, tipurile de ADN mitocondrial al asiaticilor şi europenilor nativi sunt subseturi ale tipurilor de ADN mitocondrial african, ceea ce sugerează din nou că alte populaţii de oameni moderni au provenit în cele din urmă dintr‑una africană. Din toate aceste motive, se pare că am luat naştere destul de recent ca specie diferită anatomic şi, probabil, undeva în Africa.

Specificitatea lui Homo sapiens a fost, de asemenea, subliniată de o realizare tehnologică remarcabilă în genetica moleculară: extracţia unor mici porţiuni de ADN mitocondrial intact din fosilele oamenilor de Neanderthal. Cele câteva secvenţe de ADN mitocondrial obţinute până în prezent se află în întregime în afara pachetului de variaţie oferit de mostrele prelevate de la oamenii moderni din întreaga lume. Ele sunt destul de diferite pentru a sugera că linia care duce la H. Neanderthalensis, pe de o parte, şi la Homo sapiens, pe de altă parte, s‑a ramificat acum cca 500 000 de ani. Această observaţie susţine un scenariu prin care o diversificare europeană a hominizilor culminând cu neanderthalienii a descins de la o populaţie de H. heidelbergensis care plecase din Africa. În mod similar, hominizii din estul Asiei, cum ar fi H. erectus, ar descinde dintr‑un val mai timpuriu de emigranţi africani (probabil H. ergaster sau o specie înrudită), care s‑au răspândit acum mai bine de un milion de ani. Mai târziu, între cca 100 000 şi 50 000 de ani, un exod final de Homo sapiens (sau valuri succesive de astfel de emigrări) a dus la înlocuirea indigenilor (deşi provenind, de fapt, din Africa) asiatici şi europeni. Există numeroase dovezi din Europa conform cărora neanderthalienii, deşi un grup înfloritor, au cedat destul de rapid teren la sosirea oamenilor de Cro‑Magnon, iar noile datări, de cca 40 000 de ani pentru existenţa ulterioară a lui H. erectus în Java, sugerează că venirea lui Homo sapiens ar fi produs o acţiune similară de înlocuire a omului de Java în Indonezia, cam în acelaşi timp.

 

Reproducere pestera Altamira, Spania - muzeul din Munchen

Reproducere a unor picturi din peştera Altamira, Spania, aflată în Muzeul din München

 

Una dintre cele mai bine conservate fosile, care prezintă toate semnele anatomice distinctive ale lui Homo sapiens, este un craniu datat acum cca 92 000 de ani, din situl israelian Jebel Qafzeh. Această zonă a Orientului Mijlociu, numită şi Levant, este adesea considerată o extensie biogeografică a Africii, aşa că descoperirea acestei fosile în acest loc special nu este surprinzătoare. Exemplarul este spart, dar este un exemplu destul de complet al unui individ cu un schelet tipic de Homo sapiens, dar al cărui context cultural este musterian – nume dat, de asemenea, unei culturi paleolitice a neanderthalienilor. Într‑adevăr, toate fosilele hominide cunoscute din Levant, în perioada cuprinsă între acum cca 100 000 şi 50 000–40 000 de ani, sunt asociate cu seturi de unelte musteriene, indiferent dacă acestea au aparţinut lui H. neanderthalensis sau lui Homo sapiens. Aparent, aceste două specii hominide distincte fizic au reuşit să coexiste în limitele Levantului timp de 50 de milenii – cam de cinci ori mai mult decât le‑a luat oamenilor de Cro‑Magnon să elimine neanderthalienii de pe suprafaţa extinsă a Europei. Nu se ştie cum au reuşit cele două grupuri acest lucru, dar există un indiciu care sugerează un fel de repartiţie temporală, întrucât arhiva arheologică nu conţine nici o dovadă certă a coexistenţei temporale. În cazul în care neanderthalienii au evoluat într‑o Europă destul de rece, este posibil ca aceştia să fi fost „adaptaţi la frig“, aşa cum sugerează statura îndesată. Probabil că primii Homo sapiens care veniseră din Africa erau „adaptaţi la căldură“. Prin urmare, este posibil ca neanderthalienii să se fi retras din Levant când era mai cald, în timp ce populaţia de Homo sapiens a avansat spre nord. În perioadele mai reci, pe de altă parte, procesul ar fi avut loc invers. Indiferent de situaţie, ceea ce pare a fi cel mai semnificativ este faptul că, de îndată ce uneltele cu lamă, similare, dar nu identice cu cele folosite mai târziu de oamenii de Cro‑Magnon, au fost introduse în Levant acum 45 000 de ani, neanderthalienii au dispărut rapid. Acest fapt nu reprezintă o dovadă concludentă, dar se pare că, atunci când Homo sapiens levantin a conceput o tehnologie care cel puţin într‑un fel este asociată cu omul modern, nu mai există nici o dovadă de coexistenţă.

Faptul că anatomia şi comportamentul moderne nu au fost stabilite în acelaşi timp nu este cu totul surprinzător, dar complică încercările de a defini pe Homo sapiens. Avem tendinţa să ne mândrim cu calităţile noastre cognitive unice, mai degrabă decât cu detaliile anatomice precise. Cu toate acestea, biologic vorbind, noi suntem cel mai bine definiţi de aspectul fizic. Acest lucru este valabil în special în cazul în care potenţialul nostru cognitiv s‑a născut odată cu modificările genetice care au determinat anatomia noastră modernă diferită, oarecum mai târziu, când capacitatea cognitivă neobişnuită a început să iasă la iveală. Primii noştri strămoşi moderni, din punct de vedere anatomic, se comportau asemenea neanderthalienilor, dar oare unul dintre ei, transferat de copil într‑o societate modernă, s‑ar dezvolta cognitiv ca un adult modern recognoscibil – ceea ce cu siguranţă nu ar fi putut să facă nici un neanderthalian? Dar, chiar dacă ar fi aşa, răspunsul la această întrebare nu poate fi cunoscut cu certitudine.

 

POPULAŢII MODERNE

Homo sapiens este acum răspândit în aproape fiecare regiune locuibilă a Pământului, dar specia noastră încă mai poartă semnele distinctive ale originii sale ca o populaţie mică, locuind un mic colţ al lumii. Variaţia ADN‑ului de la toate populaţiile actuale este mai mică decât cea dintre orice populaţie de maimuţe. Acest lucru este foarte surprinzător, având în vedere că sunt atât de puţine maimuţe în zone geografice mici – condiţiile în care s‑ar putea produce o masă genetică mai omogenă. Concluzia inevitabilă este că strămoşul Homo sapiens a trecut destul de recent printr‑o „strangulare“, în care întreaga populaţie umană a fost redusă la câteva sute sau, poate, câteva mii de indivizi, probabil acum cca 150 000 de ani. Un asemenea număr ar fi suficient de mic pentru stabilirea unui set de trăsături unice, ceea ce face plauzibil faptul că un grup mic ar fi populaţia din care Homo sapiens a apărut ca o entitate reproducătoare nouă şi izolată.

Ultimele câteva sute de mii de ani au fost o perioadă în care clima a oscilat constant între cald şi rece şi între umed şi uscat. În timpul acestor perioade, nivelul mării a crescut şi a scăzut în mod repetat, ducând la crearea de insule şi de întinderi de uscat. Acestea sunt exact condiţiile în care populaţii mici s‑ar putea izola şi apoi răspândi pentru a recoloniza alte teritorii, odată cu schimbarea condiţiilor. Cu alte cuvinte, condiţiile au fost cele mai propice pentru inovaţia evolutivă. Homo sapiens pare a fi un produs tipic al unui astfel de proces.

De la o populaţie redusă numeric, care a trăit cel mai probabil în Africa, specia noastă s‑a răspândit, mânată în rătăcirile sale de capriciile climatice, de mediu şi de concurenţa cu specii atât umane, cât şi nonumane. Această populaţie s‑a răspândit mai întâi în afara Africii, apoi pe întreaga suprafaţă a Eurasiei şi a Australiei şi, în final, în Americi şi în insulele din Pacific. Expansiunea iniţială a fost aproape sigur un rezultat al creşterii populaţiei, spre deosebire de deplasările nomade. Această expansiune nu a fost uniformă, ci episodică şi oportunistă, cu începuturi frecvente false, cu miniizolări şi fuziuni. Varietatea fizică a omenirii de astăzi, deşi izbitoare, este superficială şi reflectă această istorie diversificată.

 

De‑a lungul istoriei lui Homo sapiens, populaţiile locale au dezvoltat diferenţe fizice, culturale şi lingvistice. Unele dintre aceste variaţii fizice trebuie să fi fost controlate de mediu, altele de factorii de natură, pur aleatori. Este clar, de exemplu, că variaţiile de culoare a pielii sunt răspunsuri la variaţiile intensităţii luminii solare în climate diferite. Melanina protejează împotriva efectelor dăunătoare ale radiaţiilor ultraviolet (UV) ale soarelui, iar cele mai închise nuanţe de pigment se întâlnesc la tropice, unde aceste radiaţii sunt foarte ridicate. La polul opus, cei care locuiesc la latitudini mai mari tind să aibă pielea palidă, ce permite penetrarea mai puţin intensă a radiaţiilor UV şi grăbeşte sinteza unor factori esenţiali, cum ar fi vitamina D. În mod similar, populaţiile care trăiesc în zone aride şi foarte călduroase tind să fie mai înalte şi mai zvelte decât cele care locuiesc în zonele cu climă foarte rece, pentru că au nevoie să piardă căldura, nu să o reţină, aşa cum o face un corp mai îndesat. Pe de altă parte, nimeni nu ştie de ce unii au buzele mai subţiri decât alţii sau de ce asiaticii au o cută de piele în plus pe pleoapa superioară. Acestea, dar şi alte variaţii, nu sunt importante pentru fizic şi sunt probabil rezultatele unor schimbări arbitrare.

Oamenii de ştiinţă au avut întotdeauna dificultăţi în clasificarea persoanelor în grupuri în funcţie de variaţie, iar motivul este simplu. Din punct de vedere genetic, doar două procese pot avea loc în cadrul unei specii. Unul dintre aceste procese este diversificarea populaţiilor locale – un eveniment deloc ieşit din comun, care necesită un anumit grad de izolare a grupurilor locale. Celălalt este reintegrarea populaţiilor şi îmbinarea caracteristicilor prin încrucişare, odată cu restabilirea contactului. Populaţiile umane prezintă rezultatele ambelor procese antrenate de schimbările de climă ale erelor glaciare. Astăzi, deşi se poate în general deosebi un asiatic de un european şi de un african, mulţi indivizi sfidează această calificare, iar limitele sunt imposibil de stabilit. De aceea, din punctul de vedere al unui biolog, încercarea de a defini „rasele“ este imposibilă, dacă nu chiar lipsită de sens. Rasa este, în schimb, o structură socială la care se referă antropologia culturală.

Cu toate acestea, este fascinantă urmărirea istoriei răspândirii şi diversificării speciei noastre, iar în încercarea de a o lămuri au fost folosite mai multe abordări genetice. Pe lângă ADN‑ul mitocondrial şi omologul său de sex masculin, cromozomul Y (vezi cromozom sexual), ADN‑ul din proiectul genomului uman va contribui, de asemenea, la clarificarea istoriei noastre scurte, dar uimitor de complexe. Interpretarea divergenţei ADN‑ului mitocondrial arată că ramura arborelui genealogic a lui Homo sapiens îşi are rădăcinile în Africa acum cca 150 000 de ani. Astfel se identifică patru linii de descendenţă de ADN mitocondrial (A, B, C şi D) în rândul americanilor nativi. Aceste patru linii sunt prezente şi la asiaticii continentali, fiind numite E, F, G şi M. Europenii prezintă un set diferit de linii, numite H, I, J şi K, precum şi T, prin intermediul lui X. Africanii prezintă o singură linie, numită L, cu trei variante majore. Una dintre acestea, L3, pare să fi fost fondatorul grupurilor din Asia şi Europa. Folosindu‑se diferenţele (substituţii genetice) din cadrul acestor linii, emigranţii din L3 ar fi ajuns în Europa acum cca 51 000–39 000 de ani, o estimare care coincide cu datarea arheologică. Există însă unele anomalii evidente în aceste date. De exemplu, X, linia europeană rară, a fost identificată la unii nord‑americani nativi. Acest lucru nu poate fi explicat prin căsătoriile recente, deoarece acest neam pare să‑şi aibă originea în America, în perioada precolumbiană. Odată cu studierea genelor mai multor popoare, vor ieşi la suprafaţă mai multe detalii privind mişcările populaţiei umane din trecut şi integrările din întreaga lume.

 

 

Textul de mai sus este preluat, cu acordul editorilor, din al şaptelea volum al enciclopediei Britannica.

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Fii primul care comentează.

Spune-ne care-i părerea ta...
caractere rămase.
Ești „vizitator” ( Fă-ți un cont! )
ori scrie un comentariu ca „vizitator”

 



Dacă găsești util site-ul, ne poți ajuta cu o donație!
Donează
prin PayPal ori
Patron


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro