În urmă cu câteva săptămâni PBS a transmis un documentar despre caracatițe. În acest documentar este prezentat un scurt episod în care caracatița visează, schimbându-şi culoarea, în funcție de ce i se întâmplă în vis. Pe baza a ceea ce știm despre comportamentul caracatiței în natură, se poate specula pe marginea a ce visează caracatița! (vezi secvența cu caracatița visând mai jos).
Caracatiță visând
Desigur, niciun om nu știe cum e să fii caracatiță, deci, la urma urmei, „visul” caracatiței poate fi doar o ipoteză a noastră.
De ce visăm?
Omul, așa cum știți, de asemenea, visează. Dar de ce visăm? Aceasta este o întrebare care a frământat mintea umană de milenii. De exemplu, Sigmund Freud a scris o carte dedicată interpretării viselor, carte care, pe bună dreptate, a devenit doar parte a literaturii, dar nu a literaturii științifice. Interpretarea viselor nu e lucru uşor...
Răspunsuri definitive nu avem, deocamdată, la întrebarea "de ce visăm?". Nu ştim.
Încă suntem în zona speculațiilor. Desigur, când întrebăm „de ce visăm?” presupunem că există un scop, ascuns deocamdată, că natura a „inventat” visul pentru a obține anumite obiective. Poate este adevărat, poate nu. Este posibil ca uneori o observație a noastră privind natura să fie doar un efect secundar al activității unui anumit lucru; adică ar fi posibil ca visarea să fie doar o consecință a modului în care creierul funcționează. Nu știm.
Dacă există un scop în visare, atunci ar trebui să fie legată de evoluție, ar trebui să atingă anumite obiective care sunt legate de supraviețuirea individului. Altfel, de ce să cheltuim energie suplimentară pe timpul somnului?
O posibilitate evaluată de neurologi este crearea unei realități virtuale care să îmbunătățească anumite abilități. Un vis comun este cel în care subiectul este urmărit de cineva. Poate că visul oferă un mediu off-line pentru a pregăti subiectul, măcar din punct de vedere emoțional, pentru o astfel de situație. După cum ştie oricine își amintește visele, acestea lasă uneori urme, în sensul că starea emoțională din vis se păstrează și după trezire, pentru o vreme.
O altă idee este aceea că visele ne ajută să gestionăm mai bine amintiri traumatizante. Visarea ar reprezenta o modalitate diferită de a reevaluat un eveniment și a face un pas către renormalizare.
Nu știm de ce visăm, dar ce se întâmplă când visăm?
Din fericire, știm mai multe despre ce presupune visarea decât de ce visăm.
Iată, pe scurt, ce știm despre cum visăm:
:: avem mai multe vise pe noapte;
:: creierul este foarte activ pe timpul viselor;
:: visăm atât pe timpul perioadelor REM (Rapid Eye Movement), dar și în afara acestor perioade (dar visele sunt mai puțin „vii”).
:: zone largi ale creierului, responsabile pentru controlul motor și procesarea senzorială, sunt active pe timpul viselor;
:: acetilcolina, un neurotransmițător care activează activitatea cerebrală și contractă mușchii, este produs în cantități mari pe timpul viselor;
:: zone ale creierului despre care se crede că au un rol în controlul stării de veghe și al conștiinței sunt inactive;
:: imaginile „vizualizate” de cel care visează vin toate din creier, nu prin intermediul simțului văzului, chiar dacă ochii celui care visează sunt deschiși;
:: părți ale creierului implicate în controlul emoțiilor sunt pe deplin active, ceea ce explică de visele sunt însoțite de emoții puternice;
:: parțile creierului responsabile cu rațiunea sunt inactive, ceea ce explică de ce evenimente complet nerealiste din vis sunt acceptate de subiectul care visează fără probleme.
Așadar, deși știm destule despre ce întâmplă atunci când visăm, încă nu ne-am lămurit de ce visăm. Pe de altă parte, mulți cercetători cred că multe animale au această capacitate de a visa. Pisicile, câinii, șobolanii sau, cum am văzut la începutul articolului, caracatițele. Desigur, când vorbim de lumea animală, o limitare extremă este dată de lipsa experienței directe: putem scana creierele acestora, dar nu vom putea ști niciodată cum sunt aceste semnale transpuse în „mintea” animalelor, ce simt acestea, cum percep ele visele, dacă le percep.
Bibliografie: Nobody knows why we dream
